Mai 2008

Poate va era dor de Ratele si Vanatorii, Tara, tara, vrem ostasi sau Sotron. :)

Detalii.

Angels walk among us, we can't always feel them.

Dupa unplugged-ul minunat de la Cisnadioara, ii asteptam pe fratii Cavanagh cu emotie. Cu emotie cred ca asteptau si ei unplugged-ul de la Bucuresti, imaginandu-si ca atmosfera va fi la fel ca anul trecut, ca publicul va rezona la fel de frumos cu muzica lor si ca vom inchide cu totii ochii, si noi si ei, si vom intra in "stare".



Pe de-o parte a fost asa, Danny, Vincent si violoncelistul cu care au venit au respectat intocmai conventia unui unplugged elegant, de stare. Erau imbracati in negru din cap pana in picioare si ami sobri ca de obicei. Publicul insa n-a inteles prea bine ce se intampla, probabil se astepta la un concert rock obisnuit, ceea ce nu era cazul.



Din contra, Danny a spus de cateva ori ca acesta e un unplugged si ca se asteapta ca publicul sa inteleaga asta si sa perceapa ce vor ei sa transmita. Si sa nu mai urle sa cante Sleepless, ca urla degeaba, aceea nu-i melodie de unplugged.  Din pacate, cativa din public s-au gasit sa strice si cheful celorlalti si cheful trupei prin fluieraturi, tipete si urlete, ca doar erau la concert, nu? PENIBIL!





Nu pot sa-mi scot Cisnadioara din minte si toata atmosfera atat de speciala creata acolo. Intr-adevar, erau 200 de oameni, nu 1000, era o biserica-cetate foarte veche, care-ti impunea prin cadru o anumita atitudine, a inceput sa ploua, s-a glumit, a fost "un alt film".


Caietul din fata lui Vincent

Dincolo de micile incidente, concertul propriu zis a fost unul exceptional, cu o muzica profunda, acustic, care facea apel la toate senzatiile (cel putin pentru cei care nu tipau... ma scuzati, am o problema reala cu cei care urlau - imi venea sa-i strang de gat).



Erau melodii pe care le ascultai cu ochii inchisi, unde murmurai incet versurile si poate iti dadeau si lacrimile, ca One Last Goodbye, Leave no trace, Hope, Inner Silence, Forgotten Hopes sau Destiny. S-au mirat ca stim Angels walk among us, Vincent chiar glumind pe seama internetului. :) De fapt, chiar ei au cantat-o anul trecut la Cisnadioara.



Dupa concert, Vincent a ramas imediat pentru autografe si imbratisari cu fanele, in timp ce Danny a venit mai tarziu, dar a venit. Probabil a fost dezamagit de reactia publicului, desi era vorba de o mica parte care-si manifesta zgomotos frustrarile entuziasmul. De fapt, in timpul unui pasaj acustic, la prima si ultima melodie de la bis, iarasi s-a gasit un destept sa tipe. Danny, care avea ochii inchisi, i-a deschis, s-a uitat urat spre sala, pentru ca apoi sa nu se mai intoarca pentru un al doilea bis/. De inteles.



Ce imi place mie asa de mult la Anathema? Dincolo de muzica, un art rock lucrat, gandit si simtit, imi place ca pun suflet in ceea ce fac iar asta se simte atunci cand sunt pe scena si nu numai. Sunt naturali si deschisi, fara aere de vedeta, ceea ce face din ei muzicieni autentici.  Vincent si Danny canta cu ochii inchisi, fiind in totalitate prezenti acolo, transmit emotie si sunt transfigurati de muzica, iar in primul rand sunt sinceri.

Stiti taurii care o iau razna cand vad rosu in fata ochilor? Asa si eu. De fiecare data cand mi se recita deja clasicul poem "da, Paunescu a fost comunist, dar e un poet bun" vad mai mult decat rosu cu secera si ciocanul in fata ochilor.

Paunescu nu e poet bun, e versificator bun! Scrie versuri bune de melodii de zdranganit la chitara si de impresionat poate pustoaicele de 15 ani, dar de poet nu e poet, orice i-ai face. E un tip agresiv, plin de el, oportunist, care a urlat sus si tare ca e poet si, din pacate, s-au gasit multi sa-l creada. Atat si nimic mai mult.

Claire Castillon, Insecta, colectia Cotidianul, 2008, traducere Gabriel Fornica-Livada

Prozele scurte din Insecta mi se par genul de texte prinse in niste formule simple, care se zbat sa scape. Sau care au incremenit acolo, asemenea insectelor intr-un insectar. Sunt frumoase, interesante, dar le lipseste ceva. Viata, vibratia, libertatea. Sunt niste proze inchise, in care se simte teoria literara pusa in practica, dar atat.

Claire Castillon are o mana excelenta pe care o lasa prea putin libera. Pare o persoana foarte interesanta, atat ca om cat si ca scriitor. Insa merge prea departe si ajunge sa nu mai spuna nimic, sa fie violenta gratuita, gesturi gratuite, soc si atat. Insecta mi-a amintit de piesele de teatru contemporane pe care le vedeam la un moment dat in locatii alternative. Un stil cool, trashy, transant si simplu, dar care, prin repetitie, devine plicticos.

Cele 19 povestiri din Insecta se invart in jurul relatiei mama-fiica. Relatiile sunt bizare, denaturate, obsesive, personajele sunt anormale pana la a nu mai fi credibile. Are dreptate Luciat cand aminteste de povestirea cu mama care-i injecteaza fiicei o solutie pe baza de propriile dejectii. E unul din textele total gratuite, in ciuda, probabil, simbolisticii intentionate.

Claire Castillon mizeaza pe anomalii, pe contrazicerea relatiei idealizate mama-fiica, pe cruzimea atat a copiilor cat si a parintilor, pe impulsuri si pe trairi si senzatii imposibil de marturisit. Vrea sa treaca dincolo de coaja relatiei, sa arate mobilul ei si sa patrunda in zonele dark, opace, ale sufletului personajelor. Mama care are obsesia ca vrea un singur copil il arunca pe al doilea din masina, fetita handicapata care isi ucide mama pentru ca vroia s-o paraseasca, o alta care o bate, o fata care afla ca sotul o inseala cu mama ei, o mama care vrea sa-si retraiasca adolescenta si se poarta ca fata ei si asa mai departe. Mereu e un element morbid, o deviatie.

Problema cu textele astea e ca devin de la un punct previzibile. Sunt pe un tipar, am invatat ca in a doua parte, mai spre final, se intampla ceva socant, apare intriga, punctul de rupere, dupa ce pana atunci lucrurile se desfasurasera cat de cat normal. Pe la jumatate, incepusem sa fac pariuri cu mine insami unde apare momentul, citeam un pic, ma uitam cat mai am din povestire si estimam cam pe ce pagina si unde (sus, la mijloc...) apare ruptura. Trist pentru carte, dar o cam nimeream.

O prezentare veche, dar foarte tare (macar pentru cum e facuta) a lui Dick Hardt despre identitatea 2.0. Daca vreti sa va mai distrati cu prezentari sau sa vedeti cum se foloseste power-point-ul elegant, sapati pe aici, unele sunt interesante. Am avut un vis... in care oamenii de cultura stiau sa faca prezentari, sa-si sistematizeze ideile, sa nu devieze si sa stie sa se vanda, pentru ca apoi sa nu mai joace rolul artistului batut de soarta. Poate sunt eu prea pragmatica. :)

Kurt Vonnegut, Sirenele de pe Titan, Humanitas, 2007, traducere Ligia Caranfil

Kurt Vonnegut ar putea (ar fi putut) sa scrie genial si despre sosete. De fapt, sunt sigura ca orice subiect ar gasi pentru o carte, textul respectiv ti-ar da dureri de cap si ti-ar ridica o gramada de intrebari la care nu te-ai fi gandit, in existenta ta normala si confortabila.

Daca as fi citit descrierea, aka rezumatul cartii, fara sa stiu autorul, as fi zis wtf, un roman SF de mana cel putina paishpea. Un tip calatoreste in spatiu, e prins in infundibulele cronosinclastice (In aceste locuri toate tipurile de adevaruri se potrivesc precum partile componente de ale ceasului de la mana taticului tau), martienii sterg amintirile unor pamanteni pe care-i ademenesc sa li se alature, se declanseaza un razboi intre marte si pamant, sunt nave spatiale, sunt dispozitive electronice, sunt planete, ce mai, ingredientele oricarui SF obisnuit.

Numai ca Vonnegut nu scrie un SF obisnuit. Nici nu scrie SF daca ma intrebati pe mine. Subiectul e doar un pretext, nu e relevant in sine, Vonnegut putea spune aceleasi lucruri si daca scria, cum spuneam, despre sosete. Nu cred ca intentia a fost de a scrie un roman stiintifico-fantastic, ci de a crea o metafora a lumii, o punere intr-o oglinda care deformeaza, mareste obsesiile si vede in spatele cojii. O lectura strict in cheia povestii e gresita, desi povestea are un farmec extraordinar.

Ironia lui Vonnegut e ucigatoare. Nu prea razi la ea, umorul sau e prea profund si prea acid. Vonnegut analizeaza sec temele esentiale ale omenirii, pe care s-a batut apa-n piua atatea sute de ani, si o face cu o precizie de chirurg, care stie exact punctele nevralgice si localizarea tumorilor. Nu-i e frica sa-si puna marile intrebari si, spuse sau scrise de el, nu mai par golite de sens, cum le percepem acum. Care e sensul vietii, care sunt motivatiile actiunilor noastre, e vorba de destin sau de o insiruire arbitrara de intamplari, cum putem fi manipulati, cat e liber arbitru? Si asa mai departe. Vonnegut nu se teme de ele, ba chiar se amuza.

In ziua de azi fiecare stie sa descopere in sine insusi sensul vietii.
Dar omenirea nu a fost intotdeauna atat de norocoasa.

Malachi Constant e un tip care are totul, cel mai bogat om de pe pamant, al carui succes se datoreaza de fapt tatalui sau, un tip care a facut afaceri dupa o formula biblica. Si i-a mers, fara nici o interventie personala. Destinul, poate. :) Malachi se trezeste ca e pion intr-un joc mai mare, ademenit de frumusetea unei fotografii cu "sirenele de pe Titan", ca ajunge pe marte, pe mercur, apoi pe saturn, isi pierde si isi recupereaza partial memoria si ca isi ucide cel mai bun prieten, controlat de martieni. Scapa din asa zisul razboi, devine un erou si un profet, pana cand Rumfoord ii rezerva rolul de exemplu negativ, bun ca fundament al unei noi religii, pentru a ajunge, apoi, in final, pe Titan.

Din tot acest hatis SF si ironic, razbate insa o intrebare: ok, deci care-i sensul vietii noastre? E Vonnegut atat de crud incat sa ne indice ca nu exista nici unul? Cel putin nu unul maret, cum am vrea sa credem, ci unul minor, insignifiant, exprimat simbolic prin acel "salutari" trimis trafalmadorienilor sau prin razboiul Marte-Pamant. De fapt, totul s-ar putea rezuma la: "mult zgomot pentru nimic" si la un umor negru exceptional.

Mult zgomot pentru marele razboi, oameni care sunt spalati pe creier, antrenamente, arme, totul pentru ca martienii sa fie invinsi intr-un razboi inegal si parodic cu pamantenii. De ce e razboiul? Pentru ca Rumfoord vrea sa schimbe modul de gandire al oamenilor, sa instituie o noua religie, vede in viitor si in trecut si intelege sensurile absolute. Pana la un punct. De ce? Pentru ca totul e un joc al trafalmadorienilor. Daca ar mai fi continuat, in mod sigur si trafalmadorienii ar fi fost manipulati de cineva. Si asa mai departe. E un joc al oglinzilor si al palierelor, in care fiecare are senzatia ca detine controlul, ca exista un scop bine definit si inalt, cand de fapt altcineva este papusarul.

Vonnegut nu spune cuvinte in plus, e concis si pune totul la locul lui ca un maestru ceasornicar. Ii place atat de mult sa se joace incat niciodata nu am impresia ca am prins ce vrea sa spuna, ce scrie acolo.

M-a intrebat cineva cum poti atrage atentia la debut, in conditiile in care esti aproape necunoscut si cartea ta nu are atata sex incat sa revolte pudibonzii. :) Plus ca editurile nu se omoara cu promovarea daca nu te numesti Coelio.

Ce mi-a venit mie in minte, asa, la o prima strigare.

Blog - e usor sa devii cunoscut in mediul online daca ai ceva de spus, e democratic, te poti individualiza relativ usor. Am vazut carti proaste si autori sub-mediocri care s-au facut cunoscuti datorita blogului. Si Twitter, da. :)
Reviste - publicarea de articole in reviste de cultura te face cunoscut in mediul cultural, cei interesati vor avea o referinta atunci cand vad cartea la librarie.
Polemica - daca e inteligenta, polemica nu strica. Daca e gratuita, succesul e de moment si efectele pot fi negative. Mai bine e inteligenta. :)
Dezbateri - mici, in cluburi, librarii, cu subiecte de actualitate culturala. Daca e vorba strict de cartea de debut, n-o sa fie mai nimeni interesant. Poate fi folosita ca punct de pornire.
Monden - iti faci aparitia la evenimente. Eventual imbracat trendy. :) Nu-ti vor recunoaste numele, dar pune-ti poza pe coperta.
Detalii - fa-ti cartea cunoscuta prin ceva, da-i o definitie. "Aaaa, e cartea aia cu iepuri". Chiar daca nu e despre iepuri, e un carlig de care se agata viitorul cititor.
Eveniment - ceva legat de carte. Daca e despre iepuri, organizeaza un concurs de miss pentru iepuroaice. Daca e cu biciclete, un mars. Daca e despre iubire... group hug?
Presa - incearca sa le atragi atentia, fara a-i stresa, insa! Un pachetel neconventional pentru redactorii pe cultura, carte plus ceva relevant si haios (iepuras?), o invitatie la un eveniment privat..etc.
Cititori - vezi unde sunt si mergi la ei. Nu doar la librarie, asta-i sigur, poate sunt in cluburi, in galerii, in trenuri, in facultati, la biserica, in statia de autobuz de la ASE, pe trepte la TNB, in Carrefour. Trebuie prinsi la colt si atrasi sa citeasca textul.
Viral - stiu, e usor de spus viral, e usor de spus neconventional. I don't know, te poti lega de ceva din carte, faci stickere prin oras, film pe youtube, site de teasing, imparti tricouri, te imbraci in iepure la universitate (glumesc!), something.

Nu e usor, dar cred ca se pot gasi si sponsori pentru un autor, daca reuseste sa-i convinga. Putin product placement literar nu poate face rau nimanui, atata timp cat e asumat si anuntat.