Gheorghe Craciun a murit. :(
Ianuarie 2007
Daca transhumanta este ilegala, atunci inseamna ca Miorita e opera subversiva, nu? :))
Buna ziua. Eu sunt Dada. Cred ca ati auzit de mine deja. Criz are alte treburi, ca de obicei, asa ca mi-am luat in serios rolul meu Dada. Am iesit dintr-o caciula, doar? Asa ca mi-am pus gherutele pe tastatura (nu ca nu mi-lea pune in fiecare noapte cand o dobor de pe masa... si pe mouse... si cartile din biblioteca... si brichetele... tot ce gasesc :D ) sa va spun ce-am mai facut.
Uite, am fost la Craiova. Acolo am cunoscut-o pe Pixie (o stiti pe Pixie, nu?). Prima data nu m-a placut prea tare, facea ssssss la mine, dar pana la urma ne-am imprietenit. Dupa aia nu mai scapam de ea, ma tot pupa. Da' nici eu nu o lasam sa doarma!
Am fost si la doctor. Mi-a zis ca am racit. Era un catel mare de tot acolo, asa ca mi-am infoiat coada si-a fugit. M-a facut albastra si verde pe gat. Sclavii (stapanii oficial) zic ca sunt S.F. Apropo, mai stiti cand cantaream cat o sticla mica de Cola? Acum am ajuns la o sticla mare de Cola!
Apropo, nu va suparati ca mai scriu si eu, nu? Ma cam plictisesc, ca astia vor sa doarma noaptea. Ce ciudat. Criz acuma e cu Baudrillard in brate. Nu inteleg, n-am mai vazut-o niciodata. Baudrillard? Asta parca era de papica, nu?
Uite, am fost la Craiova. Acolo am cunoscut-o pe Pixie (o stiti pe Pixie, nu?). Prima data nu m-a placut prea tare, facea ssssss la mine, dar pana la urma ne-am imprietenit. Dupa aia nu mai scapam de ea, ma tot pupa. Da' nici eu nu o lasam sa doarma!
Am fost si la doctor. Mi-a zis ca am racit. Era un catel mare de tot acolo, asa ca mi-am infoiat coada si-a fugit. M-a facut albastra si verde pe gat. Sclavii (stapanii oficial) zic ca sunt S.F. Apropo, mai stiti cand cantaream cat o sticla mica de Cola? Acum am ajuns la o sticla mare de Cola!
Apropo, nu va suparati ca mai scriu si eu, nu? Ma cam plictisesc, ca astia vor sa doarma noaptea. Ce ciudat. Criz acuma e cu Baudrillard in brate. Nu inteleg, n-am mai vazut-o niciodata. Baudrillard? Asta parca era de papica, nu?
Discutie intre un prieten si un.. cineva: "Mai, vrajitorul ala, Merlot..." :) Era Merlin... desi si Merlot are puterile sale magice.
Ma intreaba cineva: "Auzi, tu ai cartea aia Fara limite? A lui Liiceanu"... Despre limita adica, fara numar. :)
Eu: "Aveam in liceu un coleg care incerca sa demonstreze Terema lui Fourmi". Da, era Fermat, stiu, dar nu ma puneti sa spun despre ce e vorba. :))
Cea mai tare, de scris, nu de vorbit. Scriam eu un eseu la facultate, pare-mi-se chiar lucrarea de licenta. Si era ceva de genu': "X dorea relatia perfecta". Numai ca n-am scris relatia. De ce? Pentru ca pe tastatura "r" e fix deasupra lui "f". :))) S-au incurcat tastele, deci va dati seama ce-a iesit.
Ma intreaba cineva: "Auzi, tu ai cartea aia Fara limite? A lui Liiceanu"... Despre limita adica, fara numar. :)
Eu: "Aveam in liceu un coleg care incerca sa demonstreze Terema lui Fourmi". Da, era Fermat, stiu, dar nu ma puneti sa spun despre ce e vorba. :))
Cea mai tare, de scris, nu de vorbit. Scriam eu un eseu la facultate, pare-mi-se chiar lucrarea de licenta. Si era ceva de genu': "X dorea relatia perfecta". Numai ca n-am scris relatia. De ce? Pentru ca pe tastatura "r" e fix deasupra lui "f". :))) S-au incurcat tastele, deci va dati seama ce-a iesit.
O perioada mi-a placut rubrica de cultura din Cotidianul. Insa am senzatia ca a devenit un tipar. Se gaseste un subiect de ancheta, se intreaba cativa oameni (oo, da, de obicei aceiasi), se mixeaza raspunsurile si gata. Mi se pare mie? Plus prezentarile cartilor/scriitorilor care se dau cu ziarul miercurea (btw, asta e o initiativa foarte misto), plus cateva stiri. Teoretic e o reteta inteligenta, ai o micuta controversa, vezi mai multe pareri, nu e un articol lung si plictisitor care elucubreaza doct. Si totusi a inceput sa ma oboseasca si nu-mi dau seama exact de ce.
La final de zi (si saptamana) metropotamica, cu Novac: cate bloguri nu sunt tocanita? Le poti numara pe degetele de la ambele maini? :)
Ma bantuie cateva intrebari despre cronicile/recenziile literare. Nup, nu sunt legate de faptul ca majoritatea te plictisesc de moarte si la final oricum n-ai aflat cum sta treaba cu cartea. Nici ca la unele e evident ca respectivul cronicar doar a rasfoit textul, si-a mai amintit vreo doua chestii, a facut trei analogii si gata, a luat banii pe articol.
Ma gandesc in primul rand la subiectivitate. E bine ca recenziile sa fie subiective? Sau trebuie sa tindem spre obiectivitatea absoluta, sa verificam tot si sa nu lasam nici un gram de emotie sa ne influenteze? Apoi - ce primeaza? Cronicarul sau cartea? Pentru voi conteaza cine scrie o recenzie? Sau cititi orice cronica despre o carte care va intereseaza? Personal sunt subiectiva. Ii citesc in primul rand pe cei in care am incredere. Si ma gandesc si la persoana care scrie, nu doar la ce scrie, imi place sa se vada nota personala. Gresesc? Dar aici e pericolul extremei celeilalte. Cronici scrise pentru a arata ce destept e autorul, in care se vede doar el si cartea e pe un plan secund. Echilibrul e ideal, dar e greu de obtinut.
Apoi sinceritatea. Cat de pe bune sunt cronicile pe care le citim? Cate sunt pe principiul "nu vorbesc nasol de ala ca o sa vorbeasca si el nasol de mine"? Am senzatia ca se fac destule compromisuri aici. Sunt carti proaste ridicate in slavi pentru ca sunt la editura X, Y sau pentru ca si cronicarul si scriitorul fac parte din acelasi "grup". Parerea mea e ca decat sa lauzi o carte proasta, mai bine stai cuminte si nu scrii despre ea, in cel mai rau caz. Pe de alta parte, poti sa-i spui cuiva ca tie ti se pare ca a scris o carte proasta si respectivul sa n-o ia personal?
Ajungem la ce apreciem la o recenzie. Ca ne face sa citim cartea? Da, e unul dintre cele mai importante lucruri. Ca e clara? Si asta. Ca e plina ochi de referinte? Pentru mine nu, prefer sa fie clara, pentru referinte citim critica literara. Bineinteles, se pot face pararelisme, dar am vazut cronici formate doar din pararelisme si analogii iar la finalul lor nu retineai decat ca "poate e asa, ar semana cu aia, dar si cu cealalta, se inscrie in curentul, uite un citat si doua speculatii...". Ca e scrisa bine? Da, asta clar, pentru ca asta te face sa o citesti. O cronica, la fel ca o carte, scrisa prost, anost, dar cu idei bune, nu are acelasi impact.
Inca ceva. Pot afecta cronicile perceptia unei carti? Adica: citesc n cronici pozitive la o carte, citesc cartea, e posibil sa mi se para buna doar pentru ca n persoane au zis ca e buna? Teoretic ar fi nu, practic eu zic da, mai ales cand ai o parere impartita si nu stii exact daca ti-a placut sau nu.
Ma gandesc in primul rand la subiectivitate. E bine ca recenziile sa fie subiective? Sau trebuie sa tindem spre obiectivitatea absoluta, sa verificam tot si sa nu lasam nici un gram de emotie sa ne influenteze? Apoi - ce primeaza? Cronicarul sau cartea? Pentru voi conteaza cine scrie o recenzie? Sau cititi orice cronica despre o carte care va intereseaza? Personal sunt subiectiva. Ii citesc in primul rand pe cei in care am incredere. Si ma gandesc si la persoana care scrie, nu doar la ce scrie, imi place sa se vada nota personala. Gresesc? Dar aici e pericolul extremei celeilalte. Cronici scrise pentru a arata ce destept e autorul, in care se vede doar el si cartea e pe un plan secund. Echilibrul e ideal, dar e greu de obtinut.
Apoi sinceritatea. Cat de pe bune sunt cronicile pe care le citim? Cate sunt pe principiul "nu vorbesc nasol de ala ca o sa vorbeasca si el nasol de mine"? Am senzatia ca se fac destule compromisuri aici. Sunt carti proaste ridicate in slavi pentru ca sunt la editura X, Y sau pentru ca si cronicarul si scriitorul fac parte din acelasi "grup". Parerea mea e ca decat sa lauzi o carte proasta, mai bine stai cuminte si nu scrii despre ea, in cel mai rau caz. Pe de alta parte, poti sa-i spui cuiva ca tie ti se pare ca a scris o carte proasta si respectivul sa n-o ia personal?
Ajungem la ce apreciem la o recenzie. Ca ne face sa citim cartea? Da, e unul dintre cele mai importante lucruri. Ca e clara? Si asta. Ca e plina ochi de referinte? Pentru mine nu, prefer sa fie clara, pentru referinte citim critica literara. Bineinteles, se pot face pararelisme, dar am vazut cronici formate doar din pararelisme si analogii iar la finalul lor nu retineai decat ca "poate e asa, ar semana cu aia, dar si cu cealalta, se inscrie in curentul, uite un citat si doua speculatii...". Ca e scrisa bine? Da, asta clar, pentru ca asta te face sa o citesti. O cronica, la fel ca o carte, scrisa prost, anost, dar cu idei bune, nu are acelasi impact.
Inca ceva. Pot afecta cronicile perceptia unei carti? Adica: citesc n cronici pozitive la o carte, citesc cartea, e posibil sa mi se para buna doar pentru ca n persoane au zis ca e buna? Teoretic ar fi nu, practic eu zic da, mai ales cand ai o parere impartita si nu stii exact daca ti-a placut sau nu.
Roblogfest s-a intors, oferta noua, formula imbunatatita. Ostilitatile au fost declarate deschise. :)
... inspirata dintr-o discutie cu cineva pe care incercam sa-l conving sa iasa din carapace la o cafea:
Daca esti un blogger cunoscut, super-apreciat, in momentul in care iesi cu cineva (cunoscut prin intermediul blogurilor) la o cafea conteaza cine esti tu, cu nume si prenume de buletin?
Eu zic ca nu atat de mult. Sunt persoane pe care eu, sincer, habar n-am cum le cheama, dar pe care le-am cunoscut la intalniri cu alti bloggeri. Daca identitatea ta de blogger e suficient de puternica, daca esti foarte implicat in blogging si asta te defineste, eu zic ca nu conteaza datele de buletin.
Daca esti un blogger cunoscut, super-apreciat, in momentul in care iesi cu cineva (cunoscut prin intermediul blogurilor) la o cafea conteaza cine esti tu, cu nume si prenume de buletin?
Eu zic ca nu atat de mult. Sunt persoane pe care eu, sincer, habar n-am cum le cheama, dar pe care le-am cunoscut la intalniri cu alti bloggeri. Daca identitatea ta de blogger e suficient de puternica, daca esti foarte implicat in blogging si asta te defineste, eu zic ca nu conteaza datele de buletin.
Derapeaza de la imaginea cu care ne obisnuise atat de bine. Baiatul cuminte, profesorul ideal, constiincios, simpatic si placut, mereu binevoitor, dragut cu toata lumea. A devenit mai taios si mai transant. Baiatul cuminte iese din coaja si spune ce crede. Cartea asta pare suma refularilor lui si are o sinceritate riscanta la propriu (nu stiu cum il privesc pe I.M. colegii de catedra dupa ce ii face idioti in carte - chiar daca la inceput sa scrie ca nu e nici o asemanare cu persoanele reale:) ). Asta e ok.
Derapaj incepe bine. Personajul, cu un ego un pic cam mare, imho, dar simpatic, poveste despre viata lui ca prof universitar, despre "minunatiile" de la Litere, atat profi, cat si studenti si despre iubita lui pentru care il invidiaza toata lumea (frumoasa, desteapta, cu degete perfecte la picioare, amanta desavarsita, interesanta, mereu la dieta... a mai exasperat pe cineva perfectiunea Mariei?). Apoi derapeaza spre lumea cyber, care mie personal imi e iarasi in general foarte simpatica, dar in Derapaj are aerul de programatic si de teorie aplicata. Iar aici romanul derapeaza pe bune. De la marturisirea unui profesor de la Litere, dezamagit de sistem si de studenti (asta pot intelege!), combinat cu amintiri din comunism povestite intr-un ton vag cartarescian, se ajunge la o intriga complicata, de roman politist, conspirationist, cyber, cu straturi ascunse sub picturi, cutremure care nu exista, paralelisme temporale, cautarea identitatii, organizatii secrete (btw, una dintre ele e "asociatia de blocatari" care sunt rai, rai, rai si merg mana in mana cu bloggerii si se finanteaza de la Bloteria Nationala....)... Well.....
Nu e o carte scrisa impecabil (asta zice Luminita Marcu in prefata). Asta nu e un repros. Impecabil ar fi cam plictisitor, nu? Dar, iar asta e un repros, e o carte care s-a vrut scrisa impecabil. Ii admir enorm lui Ion Manolescu perseverenta de a scrie un roman atat de complicat si, de ce sa nu recunostem, lung (atata perseverenta incat ma simt vinovata ca-l critic, but...). M-a obosit pe mine cititor, dar pe cel care l-a scris. Truda scriitorului se vede insa si asta ii taie mult din naturalete.
Din pacate, Derapaj e de fapt vreo zece romane la un loc. O carte care inglobeaza o poveste de dragoste, una despre facultate, cateva despre comunism, autofictiune, demonstratii de teorie literara (textualitate ergodica??? Wtf?), una-doua-trei de istorie literara, altele de fictionalizare a istoriei literare sau a celei artistice, teorii ale net-ului, ceva cyberpunk, un roman politist...etc.
Impresia mea a fost de aglomerare. Autorul a adunat in carte toate preocuparile care l-au facut binecunoscut: cultura internet-ului, comunismul privit "la firul ierbii", benzile desenate, profesoratul, pasiunea pentru literatura. E o carte care incearca sa fie prea. Prea, prea, prea. Care sa acopere tot. Si care spune prea mult, in ciuda impresiei ca tu, cititorul, trebuie sa rezolvi misterele. Teoretic, argumentul asta poate fi combatut prin celebrul termen "rizomatic". Romanul e construit rizomatic, se duce in multe directii, se fac paralelisme, minstea functioneaza in multe dimensiuni, bla, bla. Parerea mea e ca a mers prea departe si daca ar fi stiut unde sa se opreasca Derapajul ar fi luat-o cu adevarat intr-o directie buna.
Ion Manolescu scrie bine (asta o stim si din seria "comunista si din Alexandru care, cu mici rezerve, mie chiar mi-a placut). Dar aici nu a filtrat. Intr-adevar, si pe mine m-a enervat tonul jurnalistic, cum zice luciat. Dar, mai mult decat atat, cel "simpatic" (gen: a mai plantat primaria ceva...), voit simpatic sau cel auto-ironic... dar nu e auto-ironie pe bune. Din cauza ego-ului.
Romanul vrea sa fie o demonstratie a inteligentei autorului si a culturii multilateral dezvolate a acestuia. Nu ca nu ar exista (exista!) dar sunt prea demonstrative, intr-adevar, de un enciclopedism exasperant, cum zice si Elena Vladareanu. Ok, am inteles ca jongleaza cu istoria literaturii romane, ca stie si fizica, si chimie, si programare (well, aici expertul meu drag stramba din nas cand ii mai citeam pasaje despre virusi sau nanobacterii) dar toate referintele...sunt derapaje si dau dureri de cap. Iar prea multa teorie da impresia de prea putina practica.
Apropo de derapaje... Incepe cate-o idee, cate-o povestioara si brusc se agata de cate un termen sau ceva gasit in cale si merge in directia aia. Vorbeste despre mere si cum merele stau langa pere, trebuie sa aflam istoria perelor, de la inceputuri pana in zilele noastre (in loc de mere si pere a se pune orice, de la strada Edgar Quinet, pana la Maurer, Ceausescu sau istoria vreunei substante, pictor, autor).
Mult simplificat, fara o mie de intorsaturi, presupozitii, bucle, fractalisme, conspirationisme (Academia versus Uniunea - oare unde am mai auzit asta?) romanul ar fi fost altfel, in sensul bun. Are multe pagini realmente scrise bine, care nu derapeaza in nici o parte. Chiar si asa, are calitatea de-a te face curios sa-l citesti. Pe mine m-a facut sa trec prin multe stari, de la placere, la enervare, la amuzament. Ca proiect si ca gest literar mi-e simpatic, ca text insa e inegal si aglomerat.
Derapaj incepe bine. Personajul, cu un ego un pic cam mare, imho, dar simpatic, poveste despre viata lui ca prof universitar, despre "minunatiile" de la Litere, atat profi, cat si studenti si despre iubita lui pentru care il invidiaza toata lumea (frumoasa, desteapta, cu degete perfecte la picioare, amanta desavarsita, interesanta, mereu la dieta... a mai exasperat pe cineva perfectiunea Mariei?). Apoi derapeaza spre lumea cyber, care mie personal imi e iarasi in general foarte simpatica, dar in Derapaj are aerul de programatic si de teorie aplicata. Iar aici romanul derapeaza pe bune. De la marturisirea unui profesor de la Litere, dezamagit de sistem si de studenti (asta pot intelege!), combinat cu amintiri din comunism povestite intr-un ton vag cartarescian, se ajunge la o intriga complicata, de roman politist, conspirationist, cyber, cu straturi ascunse sub picturi, cutremure care nu exista, paralelisme temporale, cautarea identitatii, organizatii secrete (btw, una dintre ele e "asociatia de blocatari" care sunt rai, rai, rai si merg mana in mana cu bloggerii si se finanteaza de la Bloteria Nationala....)... Well.....
Nu e o carte scrisa impecabil (asta zice Luminita Marcu in prefata). Asta nu e un repros. Impecabil ar fi cam plictisitor, nu? Dar, iar asta e un repros, e o carte care s-a vrut scrisa impecabil. Ii admir enorm lui Ion Manolescu perseverenta de a scrie un roman atat de complicat si, de ce sa nu recunostem, lung (atata perseverenta incat ma simt vinovata ca-l critic, but...). M-a obosit pe mine cititor, dar pe cel care l-a scris. Truda scriitorului se vede insa si asta ii taie mult din naturalete.
Din pacate, Derapaj e de fapt vreo zece romane la un loc. O carte care inglobeaza o poveste de dragoste, una despre facultate, cateva despre comunism, autofictiune, demonstratii de teorie literara (textualitate ergodica??? Wtf?), una-doua-trei de istorie literara, altele de fictionalizare a istoriei literare sau a celei artistice, teorii ale net-ului, ceva cyberpunk, un roman politist...etc.
Impresia mea a fost de aglomerare. Autorul a adunat in carte toate preocuparile care l-au facut binecunoscut: cultura internet-ului, comunismul privit "la firul ierbii", benzile desenate, profesoratul, pasiunea pentru literatura. E o carte care incearca sa fie prea. Prea, prea, prea. Care sa acopere tot. Si care spune prea mult, in ciuda impresiei ca tu, cititorul, trebuie sa rezolvi misterele. Teoretic, argumentul asta poate fi combatut prin celebrul termen "rizomatic". Romanul e construit rizomatic, se duce in multe directii, se fac paralelisme, minstea functioneaza in multe dimensiuni, bla, bla. Parerea mea e ca a mers prea departe si daca ar fi stiut unde sa se opreasca Derapajul ar fi luat-o cu adevarat intr-o directie buna.
Ion Manolescu scrie bine (asta o stim si din seria "comunista si din Alexandru care, cu mici rezerve, mie chiar mi-a placut). Dar aici nu a filtrat. Intr-adevar, si pe mine m-a enervat tonul jurnalistic, cum zice luciat. Dar, mai mult decat atat, cel "simpatic" (gen: a mai plantat primaria ceva...), voit simpatic sau cel auto-ironic... dar nu e auto-ironie pe bune. Din cauza ego-ului.
Romanul vrea sa fie o demonstratie a inteligentei autorului si a culturii multilateral dezvolate a acestuia. Nu ca nu ar exista (exista!) dar sunt prea demonstrative, intr-adevar, de un enciclopedism exasperant, cum zice si Elena Vladareanu. Ok, am inteles ca jongleaza cu istoria literaturii romane, ca stie si fizica, si chimie, si programare (well, aici expertul meu drag stramba din nas cand ii mai citeam pasaje despre virusi sau nanobacterii) dar toate referintele...sunt derapaje si dau dureri de cap. Iar prea multa teorie da impresia de prea putina practica.
Apropo de derapaje... Incepe cate-o idee, cate-o povestioara si brusc se agata de cate un termen sau ceva gasit in cale si merge in directia aia. Vorbeste despre mere si cum merele stau langa pere, trebuie sa aflam istoria perelor, de la inceputuri pana in zilele noastre (in loc de mere si pere a se pune orice, de la strada Edgar Quinet, pana la Maurer, Ceausescu sau istoria vreunei substante, pictor, autor).
Mult simplificat, fara o mie de intorsaturi, presupozitii, bucle, fractalisme, conspirationisme (Academia versus Uniunea - oare unde am mai auzit asta?) romanul ar fi fost altfel, in sensul bun. Are multe pagini realmente scrise bine, care nu derapeaza in nici o parte. Chiar si asa, are calitatea de-a te face curios sa-l citesti. Pe mine m-a facut sa trec prin multe stari, de la placere, la enervare, la amuzament. Ca proiect si ca gest literar mi-e simpatic, ca text insa e inegal si aglomerat.
