August 2006

criz: as face misto de tine, da nu reactionezi si am obosit
simone: cum adica nu reactionez????
simone: in plictisita noastra lume literara, nici misto nu se mai face misto
criz: pai nu reactionezi
simone: adica?
criz: imi trantesti un aforism si ai incheiat povestea. plictisitor
simone: pai pe ce tema vrei sa mai faci misto acu?
criz: toata facultatea am incercat sa te enervez
simone: si te oftici ca n-ai reusit...
criz: pai cu doctoratu si cu tine care esti omniprezenta in facultatzi
criz: in trei facultatzi!
simone: te temi sa nu apara a patra?
simone: nu draga, ca mai sunt vreo una si niste prelungiri
simone: gen doctoratu
criz: heeeeeloooo?
criz: joooooob?
criz: nu te-ai saturat de teorie?

E vorba de o persoana care a inceput trei facultati. Total, dar total diferite. Una e in curs. Doua sunt terminate. La cele doua terminate a facut si cate un master. La una mai are un semestru de master, iar la cealalta s-a inscris la doctorat. Cand termina al doilea master, va urma al doilea doctorat tot acolo. Cand termina si a treia facultate, sigur va mai urma ceva.

Ze Krogos (aka Andrei & Novac) s-au gandit, bineinteles in functie de programul lor incarcat prin oras, ca e mai simplu sa afli evenimentele serii de pe telefon. Pe scurt, un ghid pe telefon despre ce se intampla prin oras.

Ceea ce imi aminteste de un banc:

"Care e sloganul companiei aeriene a lui Bin Laden?"
"Right into your office".

Asa si Urbee - right into your phone. Merge de slogan? :)

Vasile Ernu are blog. :) Dupa atatea controverse si dezbateri, ma astept la discutii interesante.

Azi, in Diverta din Plaza Romania, doua scene la interval de 5 minute. Prima, vin doua fete sa-si cumpere carti. Zgomotoase, cu multe plase din care se mai vedea un volanas, o danteluta. Cautau ultima carte de Sophie Kinsella (chair, a citit cineva? Eu nu, dar sunt curioasa). Citisera nu stiu unde o cronica si vorbeau de cum merg ele la cumparaturi si ce scrie acolo. Vad si Sabotaj din iubire de Amelie Nothomb si isi amintesc ca l-a recomandat Tabu. O rasfoiesc un pic si comenteaza despre prietenii lor (sau fostii), ca au fost sabotate de ei. Mica disputa asupra cuvantului "sabotaj". Pana la urma, le cumpara pe ambele.

A doua intamplare: un grup mai mare de fete, si mai zgomotoase. Gasesc cartea pe care o cautau (nu i-am vazut titlul, presupun ca recomandata tot de vreo revista de femei), rad, vorbesc tare si incep sa-si citeasca una alteia din carte. Faze sexuale, penibil scrise, zic eu, dar poate n-am auzit destul. Chicotesc si comenteaza cuvintele "vulgare" (ok, surogatele lor, pentru ca, intr-adevar, limba romana are o mare problema cu genul asta de cuvinte in literatura, mai ales in traduceri). Tare, sa le auda tot raionul (bine, nu ca ar fi full la carti in mall), combinate cu picanterii din viata lor (sexuala) personala. Concluzioneaza: "fata, asta e o carte despre viata, despre relatii adevarate".

Intrebare: o fi bine ca revistele de femei recomanda carti? Si cum le aleg? De fapt, asta se rezuma la "e mai bine sa citesti Coelho decat sa nu citesti nimic"? Sau la "e posibil sa citesti Nothomb, sa-ti placa si sa continui sa citesti din ce in ce mai mult"? Cumperi o carte recomandata asa cum cumperi o rochie recomandata?

Nu-mi place ca blogul e in paragina. N-am mai scris de mai mult de o saptamana. Bineinteles, n-am avut timp. Asta zic mereu, desi acum a fost o perioada cu multe de facut. Nu s-a terminat. Daca ma uit mai atent, nici n-am avut mare chef. Nu de blog, ci de scris in general (Exceptie: Metropotam). Am amanat vreo trei articole si pe unul nu l-am scris si gata, bye bye deadline.

E clar ca nu sunt bloggerul ideal. :) Si ca daca cineva vrea sa fac ceva, trebuie sa-mi spuna ca deadlinu e cu 4 zile mai devreme. Sunt sanse mari sa termin pana la cel corect. :) Aaa, da, inca imi caut casa.

Total necultural si personal, postat in disperare de cauza: caut garsoniera de inchiriat! Destul de repede si preferabil cat mai central.

Promitem ca nu facem decat chefuri cu muzica buna si ca nu aducem chiar toate pisicile vagaboande pe care le gasim. :)

Pliiiiz, daca stie cineva ceva lasati un comment si va trimit un mail.

Si dupa ce gasim, va povestesc si toate aventurile prin care am trecut cautand. Asta nu e decat inceputul. Bad karma e putin spus.

Mai intai i-am luat interviu lui Marius Chivu. Acum si lui Vasile Ernu. Ambele mi se par super-interesante de citit.

Un text lucid si plin de bun simt.

Cateva citate:

"Ma mir acum ca poporul roman, un popor de neeroi prin excelenta, gaseste infinite resurse de indignare impotriva celor care au certificate de neeroi."
"Zilele astea insa asistam la spectacolul unei societati isterizata de amoralitate, care isi descopera latrina. "
"Astia sint vinovatii, ei au facut comunismul, noi am scapat. Sintem intrasigenti cu directie, ne indignam birocratic, pe baza de dosar."
"E vinovata (n.m.: Mona Musca) si erau mai potrivite niste scuze. Dar de aici si pina la lapidarea morala pe care o practicam cu bucurie e cale lunga."
"Havel zicea ca sintem cu totii vinovati. Ne enervam cind auzim asta, dar el nu a spus ca sintem cu totii egal de vinovati. El se referea la tacere, la acceptare, la supunere."
"Or, daca ne indignam cu directie, mergem exact in directia spre care se focaliza si Securitatea: mediul intelectual, burghez, cosmopolit."
"Nu stim daca a facut rau cuiva. Ce acuz eu este disproportia reactiei fata de culpa. Si ma minunez cit de vindicativa e presa noastra dintr-o data"


Un alt text, caruia prefer sa nu-i asociez adjective.

Si de aici, cateva citate:

"Vazandu-va si ascultandu-va mi-am zis, cu acreala si disperarea sufletului romanesc trecut prin 40 de ani de comunism si prin cei 16 care i-au urmat: Cata decadere, in fiinta asta umana! "
"Incep prin a va ruga sa nu va mai ascundeti dupa deget folosind acest mizerabil tertip. Nu-i demn de d-voastra. Pe asta il folosesc securistii, nu d-voastra, doamna."
"In halul in care ne aflam acum, nu avem timp de nuante. Nu-mi cereti sa disting intre femeia cu carpa de pe coridor, intre d-voastra ca turnatoare si generalul Plesita care batea sau care punea la cale crima."
"Minciuna d-voastra are o calitate cu totul aparte si de-asta va spuneam ca in anii astia nu am vazut ceva mai jalnic."
"De ce tineti mortis sa contribuiti, cu mizeria voastra morala, la insanatosirea noastra sufleteasca? De ce veniti, cu zestrea d-voastra urat mirositoare, sa ne tot propuneti buchete de trandafiri?"


Concluziile le trageti singuri.

Update: avem si comentarii, ce mai, fenomen national.

E si o parte buna in toata povestea asta. Comentariile de pe situl Cotidianului sunt infinit mai interesante, ca fenomen si opinii, decat comotia emotionala a domnului Liiceanu.

Un singur lucru, desi am zis ca nu comentez. Am senzatia unei lupte de clasa democratice, mediatice, cum vreti, dar bazata pe aceleasi principii vechi. Dusmanul poporului a capatat un chip. Trageti! Suntem amenintati de elemente disturbatoare din interior. Moralitatea milenara a poporului e patata. Nasol. :)

"Gradina de ciment", primul roman al lui McEwan, pare o poveste atemporala. Cu mici exceptii, nu sunt multe detalii geografice sau sociale, ci da impresia unei lumi de sine statatoare, care isi este autosuficienta si n-are mari conexiuni cu exteriorul.



Izolarea asta e notata: "Era o lege nescrisa a familiei noastre ca nici unul dintre noi sa nu-si invite vreodata prietenii acasa". "Nu ne vizita nimeni. (...) Nu exista nici macar un laptar pe strada noastra. Din cate imi aminteam, ultimii oameni pe care ii vazusem erau brancardierii care il luasera pe tata".

Lumea asta e formata din patru copii, doua fete si doi baieti, si mama lor. Apare si tatal, dar doar in amintire, ca sa dea sens povestii: "Spun aceasta scurta poveste despre moartea sa pentru a arata cum ne-am pomenit cu atat de mult ciment la dispozitie".

Naratorul e un pusti de 14-15 ani, Jack, in plina faza de maturizare, despre care Freud ar fi avut multe de spus. Dar cum Freud n-are nici o treaba aici, trecem peste. :) Vocea lui mi se pare ca seamana, prin combinatia dintre copilarie si maturitate si prin tonul "schimbator", cu cea a lui Holden din "De veghe in lanul de secara".

Totul e filtrat de mintea lui Jack, de fantasmele si opiniile sale controlate in special de.. hormoni. Jack e egoist, singuratic, atat izolat de lumea exterioara, cat si in interiorul familiei. Situatia nu pare sa-l deranjeze prea tare, mai mult, o mentine prin violenta si provocand voit dezgustul celorlalti.

Nu va spun ce se intampla pentru ca in poveste si in felul in care este gradata sta tot farmecul. Un farmec morbid si straniu. Cand o carte incepe cu "Nu mi-am omorat tatal, dar cateodata cred ca am contribuit la asta" (citat aproximativ, pentru ca de cand am inceput postul pana acum am imprumutat cartea :) ) nu te astepti chiar la cele mai shinny lucruri.

E un roman dark si fascinant. E scurt si poate asta il face mai de impact.

Saptamana trecuta am fost in Delta. Si la mare. Amandoua in acelasi loc, pachet doi in unu. Adica la Sf Gheorghe, unde e greu de ajuns (6 ore cu trenul, 5 cu vaporul), dar e superb. Anul trecut am fost la Mila 23, dar aici e ceva mai diferit. Marea e de vina. :)



Si Dunarea face cunostinta cu marea. Plaja e pustie, am vazut doua corturi la distanta considerabila. Sper sa nu fie a doua Vama Veche. Are ceva potential.



E un loc ce se numeste Sahalin. Se ajunge doar cu barca, preferabil cu motor.

  

 E o portiune destul de mare, o combinatie ambigua intre Dunare si mare, ca un lac intins, deloc adanc, din care iese vegetatia. Si unde locuiesc multi pelicani.

   

Domnul care ne-a plimbat cu "motorul" ne-a zis ca peisajul se schimba mereu acolo. Am ajuns pe un fel de insulita, fix intre Dunare si mare, mostly nisip.



Ne-am plimbat cu barca pe Dunare. Andrei a vaslit, eu m-am bronzat si am dat indicatii pretioase despre cum se scoate barca de la mal, unde se impotmolea periodic. Curentii erau de vina. :D



Am mancat cea mai buna ciorba de peste ever, ever si ne-am facut, in spiritul locului, peste la protap.


Problema majora a fost ca am pozitionat gresit protapul pe marginea unui canal si cum s-a lasat intunericul nu am mai putut respira de tantari. Asa ca dansam in jurul focului, dadeam din maini si pufaiam din spray pana si in urechi. Not funny. :)

Mi-a placut foarte mult Corporealitati, un proiect realizat la Centrul National al Dansului (pdf aici).



Elena Vladareanu, Simona Popescu, Adriana Gheorghe, Adrian Schiop, Cristian Crisbasan, Claudiu Cobilanschi au asistat la repetetii, la spectacole, la ateliere. Fiecare le-a vazut in felul lui. Ce a rezultat se vede in Corporealitati 01 - Contaminari.

Amelie Nothomb cauta un pretext sa-si povesteasca, iarasi, copilaria. Si il gaseste in foame.



 "Biografia foamei" porneste de la o metafora: in insulele Vanuatu oamenii nu cunosc foamea. Natura le ofera totul. In mod paradoxal acest lucru ii face nefericiti si plictisiti (apropo, daca sunteti curiosi, gasiti cate ceva despre Vanuatu aici, aici sau aici. Se pare ca stau bine cu turismul si nu se plictisesc asa de rau. Sincer, m-as duce in vacanta acolo :) ).

Foamea e doar un pretext pentru autofictiune - "Foamea sunt eu" - si pentru mici teoretizari - "Foamea inseamna a vrea. E o dorinta mai cuprinzatoare decat dorinta. Nu e vointa, care inseamna o forta. Dar nu e nici slabiciune, caci foamea nu cunoaste pasivitatea. Infometatul e cineva care cauta".

Ne aflam deci in fata unui text despre cautare. Cutarea de dulciuri in garajul parintilor, cautarea de trandaveala, de liniste, de literatura, cautarea apei, a suprasaturarii sau a frumusetii. Cautarea de emotii. Avem suprafoamea si suprasetea.

Totul din perspectiva unui copil care schimba tara dupa tara, oras dupa oras, in functie de unde este trimis tatal ei ambasador. Un copil care vrea practic sa asimileze lumea, sa o inghita, sa traiasca extremul senzorial si sa se umple cu ceea ce ii ofera exteriorul pentru a intelege mai bine interiorul.

De fapt, mai mult e vorba de adultul care imbraca hainele si ia bicicleta copilului care era, isi drege vocea si vorbeste sigur pe el in termenii copilariei. Cum spuneam si la Sabotaj din iubire, si aici se imbina candoarea si certitudinile de la sase ani cu luciditatea si rationalul varstei mature.

Combinatia asta, impreuna cu o atitudine intransigenta si egocentrica a copilariei, imi aminteste de Exuvii-le Simonei Popescu. Acolo era pasajul: "Vroiam ceva cu o forta care ma depasea si nu stiam ce vreau. Ma invarteam prin casa si nu-mi aflam locul. Noroc cu jocurile, dar si cu micile terori, cu spaimele, fantomele, dihaniile feroce ale mintii". Foame?

De ce mi-a placut? Pentru ca e simpla si percutanta. Arunca un fir si te lasa sa mergi singur pe el. Sa-ti imaginezi si sa te gandesti ce-o fi vrut sa spuna, ca atunci cand vorbeste de mainile marii care ii urcau pe coapse cand facea baie si apoi a vazut patru bastinasi iesind din apa. Viol? Mi-a mai placut tonul subtil orgolios, al copilului care e centrul lumii si pe care adultul il ia in serios, nu-l respinge si nu-l ironizeaza.

Cand am terminat-o mi-am amintit ce a scris Iliuta intr-un comentariu: "Imi amintesc de o emisiune de pe Arte in care realizatorul se plimba cu ea prin cimitirul Père Lachaise si o intreba ce-ar vrea sa se scrie pe piatra ei de mormint, la care autoarea a raspuns: - Delicioasa. Semnat, viermisorii."

Culmea foamei pare sa nu mai fie foamea de senzatia de foame, ci ca tu insati sa te transformi in obiectul (victima) foamei. Sa fii devorat de foame.

Ia fa rost de un bilet la Placebo de la concursul asta de pe Metropotam :).

Personal de-abia astept concertul de duminica!!! De vreo doi-trei ani comentez ca de ce nu vin in Romania. Ii mai am pe lista pe Radiohead, dar cred ca mai am de asteptat ceva.

M-am distrat copios citind "Venea din timpul diez" a lui Bogdan Suceava. In primul rand din cauza colonelului Traistariu care fusese trasnformat de uzbeci in motan (nu-mi tradez pasiunea pentru pisici...) si acum lucra sub acoperire si in general datorita umorului si ironiei foarte subtile cu care e scrisa cartea.

Are si un motto care imi place, din Mateiu Caragiale: " Bucurestii ramasese credinciosi vechei sale datini de stricaciune, la fiecare pas ne aminteam ca suntem la portile Rasaritului".



Vespasian Moisa se naste (de doua ori, o data ardelensc si o data muntenesc. Miorita? :) ) cu harta Bucurestiului pe piept. Deci are o misiune de indeplinit. E "de profesie" profet. Ca in cazul oricarui profet, mai ales unul contemporan cum e Vespasian, apar si discipolii: un profesor care sustine o teorie complicata despre limba daco-getilor care detine in ea raspunsurile universale, altcineva care studiaza problema Vibratiei universale (asta imi aminteste de teoria rezonantei a celor de la MISA), un baiat rocker, hippiot sau ceva de genul cu mare succes la femei, cineva care colectiona "saruturile lui Nichita", un domn numit Pantelimon care cauta o stea numita Nemesis si se cearta cu oricine incercand sa demonstreze existenta ei, altcineva pasionat de ingeri... etc.

Ca in orice poveste, exista si o parte a raului. Mai exact, un grup care crede in Stefan. Stefan cel Mare. Pe care il gasesc reincarnat. :))). Grupul traieste intr-un fost Circ al Foamei si are apucaturi violente, dorind, bineinteles, purificarea.

Mai sunt autoritatile, prezentate caricatural (motanul!), in toata splendoarea lor birocratica, cu idei la fel de cretze ca cele din realitate si cu o atitudine la fel de condusa de profit. De exemplu, vine un politician sa discute cu Vespasian. Cum profetul capatase deja multi adepti, i se propune sa intre in politica. Discursul este, bineinteles, nationalist. Totul se face pentru binele tarii, oamenii nu mai mor de foame, ce-ar fi sa facem o catedrala pe rondul de la Universitate, in stil gotic cu ceva bizantin si neogotic, membrii serviciilor secrete se plang ca sunt prea putini, iar la televizor se cearta si teoretizeaza absurd atunci cand e vorba de chestii concrete. Sounds familiar?

Dincolo de scenariul teribil de amuzant care face un misto crunt la tot pasul de realitatile contemporane si te tine lipit de carte, Venea din timpul diez e o carte foarte bine scrisa, matura si construita pana la cele mai mici detalii, cu o naratiune bine gradata, alerta. Tonul este cateodata al scrierilor vechi, de cronica adaptata timpurilor moderne, deci exact postmodernismul care recupereaza ludic...

Simona Sora are dreptate: desi incepe cu "povestitorul sunt eu", autofictiunea este mediata si naratorul este mai mult enuntiativ. Continua cu: " Mai tii minte anii '90 cu toate tainele lor si cu toata istoria lor nespusa?". Jocul cu persoanele, cu eul narativ, cu perspectivele tin, cred, de relativismul povestii, care vrea sa exprime tranzitia nebuna a Bucurestiului anilor '90, descoperirea libertatii si a falsilor profeti, aruncarea cu capul inainte in diverse credinte, nu doar religioase (desi, daca ne amintim de sectele, ordinele, gruparile care au inflorit peste noapte, multe promovate de aparitiile media... ). Un timp diez in care totul e confuz si nesigur, in care lucrurile se schimba peste noapte.

BookMoch e un proiect simpatic de exchange pentru cartile vechi. Mai exact, te inscrii pe site, insirui o lista de carti pe care vrei sa le dai afara din biblioteca. Pentru fiecare dintre ele primesti o zecime de punct. Altii vad lista de carti si vor o carte din ea. primesti un punct. La fiecare punct castigat, poti sa iti alegi o carte dintre cele mentionate de ceilalti utilizatori. Poti sa-ti donezi punctele pentru acte de caritate. Daca trimiti dintr-o tara in alta, primesti doua puncte.Samd. Mai multe detalii si reguli aici. Via BoingBoing.

Update: interviu cu fondatorul site-ului

Ma enerveaza oamenii care vorbesc tare pe strada (de fapt in orice loc public), urla si sparg, spun bancuri, porcoase sau nu, adopta un aer de "baga-ma in seama, ca daca nu iti sparg fatza!", comenteaza tot, sunt agresivi prin prezenta. De multe ori nu vorbesc neaparat vulgar, dar vulgaritatea vine din atitudinea de fronda si de superioritate pe care o au cand isi impartasesc cu voce foarte tare parerile despre lume, viata si femei.

Sunt fie smecherasi care isi afirma masculinitatea, fie "intelectuali" care iti explica exact cum sta treaba cu tara asta, cu politica, fotbalul, fondurile straine, fie tipe carora nu le ajunge fusta scurta sa se afirme vizual, ci au nevoie si de chicoteli zgomotoase, comentarii stridente, insotite neaparat de "fa, fata, papusa, tu, iubita" si eventual de un telefon mobil tinut de unghii lungi si rosii.

Mai rau e cand se baga in vorba cu tine (in tren, de exemplu) si iti explica urland si plini de revolta cum e situatia financiara in zona prin care treci sau au consideratii profunde despre aia care fumeaza pe hol.

Gasesti specimene care urla si in cultura, fie live (daca ii intrebi cat e ceasul iti povestesc istoria literaturii din Papua Noua Guineee), fie in media, unde se aseaza frumos in centrul atentiei si incep...

Cel mai mult ma amuza oamenii care ii pun intrebari lui Gugal. De multe ori cu semnul intrebarii, gen: "unde gasesc de cumparat rochie albastra cu floricele mov?", "cum a fost la concertul x?", "vrei sa fii prietena mea?", "unde este clubul y?" samd. Si se asteapta ca google sa dea un raspuns prompt, complet, cu detalii si numar de telefon. :))) Unde a ajuns, domne, comunicarea dintre om si mashina :))).

Propun sa facem un index cu ce cauta oamenii pe google si unde ajung. Adica sa aruncam un ochi atenti in refferals-urile proprii, sa notam si sa dam mai departe organizat. Ce ziceti? Un fel de googlesearchblog :)).

Update: cum s-a ajuns pe blogul meu in ultimele zile :D:D:D:

Tu intrebi, Gugal (poate) raspunde (categorie de top):

          "mi-a iesit un tricou pe un altul ce fac"
          "cine a avut primul metrou"
          "cine a facut logo mnac"
          "de se poate cumpara pagini aurii"
          "cum sa fac sa te am iubire?"
          "cum iau legatura cu cineva de la mobexpert?"
          "cum fac o melodie sa intre pe telefon?"
          "cum se face cubul lui rubic"
          "muzica e cultura?"
 
Din suflet

          "ne-am saturat de irinel"
          "vreau sa ii scriu lui bill gates"
          "nu stiu ce e iubirea"

  As vrea si eu daca se poate      

         "coafuri digitale"
         "haine de lucru pentru chelneri"
         "fete inocente"
         "poze paranormale"
        "modernism si postmodernism in activitatea profesorului"    

Acum imaginati-va ca toti au ajuns aici :D.

Yeeey :). Prima revista de cultura cu bloguri! Doua mai vechi pe care le stim si citim deja (Madalina Cocea si Florin Lazarescu - pana la urma, e blog sau nu? :) ) si unul in house - Victor Jalba. Congrats! Asteptam varianta updatata cu text sa testam functiile multiple :).

Mai nou, e cool sa stii exact ce e ala un blog, sa citesti cateva zilnic si sa refuzi programatic sa-ti faci unul :).

Nu imi aduc aminte foarte multe lucruri din comunism. Aveam sapte ani la revolutie, dar stiam clar ca Ceausescu e cah, motiv pentru care atunci cand am auzit ca unii vor sa-l dea jos am luat-o la fuga si am inceput sa tip pe strada, in fata casei, "Jos Ceausescu" (auzisem asta la Tv sau la radio, nu mai stiu). Bineinteles ca am fost luata pe sus, nu de Securitate (lol), ci de parinti.

Imi amintesc de un nenea care venea de la bulgari cu guma colorata, sferica si cu sapunuri, ca am stat la o coada cu bunicul, ca nu trebuia sa spun nici sub tortura ca ascultam Europa Libera, ca un coleg de-al lui tata de servici era informator si ca trebuia sa tac malc atunci cand venea in vizita, de un Moschwich paradit (asa s-o scrie?), de bunica profesoara de sport care se ducea pe la diverse manifestatii cu elevii, ca se oprea lumina (bunica-mea a pus sare pe gogosi din cauza ca nu a nimerit borcanul pe intuneric, motiv pentru care am fost fooooarte suparata), de filmul Dacii, de invatatoarea care in clasa I ne certa daca nu ii spuneam "tovarasa" si intr-a doua ne certa daca ii spuneam, de televizorul alb-negru-gri-pureci, de ai mei care se enrvau ca nu e presiune la gaze, de faptul ca am fost prima generatie care nu am fost facuti pionieri si ca aflasem ca e bine sa ma bucur de asta. Amintiri banale, comune tutoror celor de varsta mea.

Asa erau anii '80 in mintea mea. Apoi s-au combinat cu ceva Nichita Stanescu sau Marin Preda cititi in liceu, cu ceva istorie vaga si cu date tot in liceu, ceva muzica, apoi cu cartile optzecistilor citite in facultate, un pic de context politic si cultural, jurnale, disidenta, epistolare, povesti ale familiei sau ale prietenilor care "au prins" mai mult ca mine, carti de memorii mai personale (cum sunt cele din seria "Comunismului pierdut" si a "Lumii disparute") etc.

De ce ma "imi place" totusi perioada? Probabil pentru ca incerc sa inteleg mecanismele de supravietuire, cum putea fi viata in conditii de cenzura extrema, cum "te strecurai", cum se manipula si ce efect au toate astea asupra mentalitatii de acum. Ma cam exaspereaza sa aud pareri de genul "nu ma intereseaza, ce conteaza ce-a fost, nu vreau sa aflu absolut nimic despre perioada respectiva, nu ajuta cu nimic studiul comunismului, a fost nasol, dar a trecut, nu se mai poate schimba nimic". La fel de mult ma exaspereaza extrema opusa, cei cantonati exclusiv in trecut, in special nostalgicii.

Asta era o lunga introducere la ce vroiam sa spun pe scurt despre "Anii '80 si bucurestenii". Cel mai pe scurt ar fi cititi-o!!!!



Un pic "mai pe lung" ar fi ca este un dictionar atipic. Daca ar fi fictiune, mi s-ar parea minunata. Fiind realitate, mi se pare crunta.

Fiecare intrare de dictionar este o poveste. Sau mai multe. Grupul strans la Muzeul Taranului Roman in jurul Irinei Nicolau. Paranteza: eu sunt invidioasa pe toti oamenii care au cunoscut-o pe Irina Nicolau. Ce spune Dragos si nu numai el despre ea sau ce am citit m-au facut sa fiu nostalgica in legatura cu ceva ce, din pacate, nu am trait.

Deci... grupul care a realizat cartea a strans pur si simplu marturii ale oamenilor despre cum erau anii '80 in Bucuresti. Cum vedeau ei lumea din blocurile patrate, din fabrici sau din institutele de cercetare. Sunt povesti diverse, emotionante, grupate in functie de subiect. De multe ori se contrazic si asta le sporeste farmecul, le da un aer atat de autentic, de eterogen, de real life incat te trimite, cu amintiri daca ai sau cu imaginatie alb-negru, usor galbejita poate, cu douazeci de ani in urma. Te provoaca prin ceea ce spun, iti vine sa exclami "Chiar asa era?" sau "Nu, nu are dreptate". Nu poti sa citesti cartea asta fara un nod in gat si o apasare mare pe piept.

Afli ca un tata pusese cateva boabe de cafea la pastrare pentru ca fiul sau, cand va creste, sa bea o cafea "adevarata", ca se furau confectii cu catapulta, ca cineva s-a gandit sa-si monteze cortul in casa sa scape de frig, ca un prieten strain a luat la le in tara un sul de hartie igienica pentru ca altfel nimeni nu l-ar fi crezut cum este, ca se facea dus cu caciula pe cap, ca avorturile se faceau in niste conditii incredibie, ca stateai nopti intregi pe scaunel la coada, ca oasele curatate de carne se numeau "adidasi" sau ca puiii congelati se numeau "fratii Petreus".

Nu ai cum sa te plictisesti, istoriile mici se leaga intr-o poveste mare. E o lume construita ca un puzzle. Mi se pare mai putin plauzibila, de exemplu, decat lumea hiper-tehnologizata a lui Vonnegut. Sunt voci in carte care o interpreteaza ca fiind buna, cel putin mai buna decat cea in care traim acum, fara locuri de munca sau siguranta. Sunt alte voci, mai multe, care refac puzzle-ul si spun ca a fost cumplit. Altele ii vad piesele amuzante, cotidianul banal filtrat de farmecul faptului ca erau tineri.