Cred ca sunt putine sintagme pe lumea asta pe care le urasc mai mult decat "muzica adevarata". Mi se baga pe gat de fiecare data cand cineva ramane fara argumente si are nevoie de o validare. Dar cum, asta e muzica adevarata! Ah, da, mai e si "legende ale muzicii". Legende nu e o chestie despre care nu stii daca e adevarata, dar se bazeaza pe un imaginar colectiv in extaz? Adica legenda e si treaba cu Olimpul si tot legenda e si Phoenix?

Ca am ajuns la Phoenix... o sa ma enervez putin. Si o sa va enervez mai mult. Cand eram mai mica, papam Phoenix pe paine, recitam in somn Cantafabule si visam urmatorul concert unde sa pot intra in voie in Nirvana. Cu timpul, m-am mai linistit, dar Phoenix a continuat sa-mi placa. Imi place si acum foarte mult, dar numai atunci cand bag cd-ul sau pornesc mp3-urile. Orice dar nu concert. Ultimele doua concerte la care am fost ... hm, cum as putea sa le caracterizez? Varza e un cuvant potrivit. De ce? Pentru ca Phoenix insista sa cante desi nu mai au nimic de spus.

Un Covaci obosit care nu e in stare sa spuna nici "Buna seara" multimii ca incepe sa-l doara gatul, un latino lover care-l sterge de transpiratie, ii schimba chitarile si-i mai da un ceai strica tot ce iubeam eu la Phoenix. De ce insista e un mister absolut pentru mine. O explicatie ar fi un cult al propriei personalitati si imposibilitatea recunoasterii faptului ca gata. Phoenix e o trupa mare, misto, dar nu pot inghiti un concert doar pentru ca, nu-i asa, e "o legenda". Pasarea Phoenix mai merge si la culcare.

Am si argumente pentru cultul personalitatii. Cititi asta. E un text absolut halucinant scris de Covaci, cu o topica a frazei ce ameteste, unde vorbeste despre faptul ca viseaza un templu unde sa ne inchinam cu totii la cenusa lui si sa vedem Phoenix pe ecrane. Unde sa curga tuica si vin. Sorry.. what????Apoi vorbeste de sangele celtic care ne curge in vene. Asaaaa. Plus ca face si o remarca profund rasista, punand in aceeasi oala cainii, pisicile si tiganii. Mie textul asta mi-a explicat multe din evolutia actuala a trupei.

La Stufstock, dupa Phoenix, in timpul Dandy Warhols, un rocker beat incerca sa faca conversatie. I-am spus ca da, imi plac "aia de pe scena" si ca Phoenix mi s-au parut ridicoli. Am crezut ca face omul infarct la auzul vestii (plus cantitatea de alcool). A bagat-o pe aia cu "legenda a muzicii rock".

Deci... muzica adevarata e argumentul suprem. Ai nevoie de validarea altora, a timpului, a criticilor, a fanilor de zeci de ani pentru ca ceva sa para de "calitate". E nevoie de "o legenda" sa raspunzi la o intrebare simpla: "iti place sau nu?" De aia nu-mi plac mie oamenii incotzopenitzi intr-o idee. Bineinteles ca despre unele trupe se poate vorbi la modul superlativ, folosind calificativul "legenda", dar nu este asta singurul criteriu si singurul argument.

Si nu, daca e vechi, nu inseamna ca e bun. La fel e si in literatura. Mor cand aud ca Eminescu e mare si genial si ca argument principal e "dar se studiaza si la scoala". Atat. Sau ca Eliade e un prozator absolut exceptional pentru ca asa a zis profa de romana.

Poate am eu o problema cu miturile. Decat sa ma plimb printre ruine si sa ma extaziez in fata unei pietre doar pentru ca e veche, mai bine vad ceva viu si real, ceva contemporan cu mine, care vorbeste pe limba mea si se bazeaza pe sine insusi, nu pe legende.