Angels walk among us, we can't always feel them.

Dupa unplugged-ul minunat de la Cisnadioara, ii asteptam pe fratii Cavanagh cu emotie. Cu emotie cred ca asteptau si ei unplugged-ul de la Bucuresti, imaginandu-si ca atmosfera va fi la fel ca anul trecut, ca publicul va rezona la fel de frumos cu muzica lor si ca vom inchide cu totii ochii, si noi si ei, si vom intra in "stare".



Pe de-o parte a fost asa, Danny, Vincent si violoncelistul cu care au venit au respectat intocmai conventia unui unplugged elegant, de stare. Erau imbracati in negru din cap pana in picioare si ami sobri ca de obicei. Publicul insa n-a inteles prea bine ce se intampla, probabil se astepta la un concert rock obisnuit, ceea ce nu era cazul.



Din contra, Danny a spus de cateva ori ca acesta e un unplugged si ca se asteapta ca publicul sa inteleaga asta si sa perceapa ce vor ei sa transmita. Si sa nu mai urle sa cante Sleepless, ca urla degeaba, aceea nu-i melodie de unplugged.  Din pacate, cativa din public s-au gasit sa strice si cheful celorlalti si cheful trupei prin fluieraturi, tipete si urlete, ca doar erau la concert, nu? PENIBIL!





Nu pot sa-mi scot Cisnadioara din minte si toata atmosfera atat de speciala creata acolo. Intr-adevar, erau 200 de oameni, nu 1000, era o biserica-cetate foarte veche, care-ti impunea prin cadru o anumita atitudine, a inceput sa ploua, s-a glumit, a fost "un alt film".


Caietul din fata lui Vincent

Dincolo de micile incidente, concertul propriu zis a fost unul exceptional, cu o muzica profunda, acustic, care facea apel la toate senzatiile (cel putin pentru cei care nu tipau... ma scuzati, am o problema reala cu cei care urlau - imi venea sa-i strang de gat).



Erau melodii pe care le ascultai cu ochii inchisi, unde murmurai incet versurile si poate iti dadeau si lacrimile, ca One Last Goodbye, Leave no trace, Hope, Inner Silence, Forgotten Hopes sau Destiny. S-au mirat ca stim Angels walk among us, Vincent chiar glumind pe seama internetului. :) De fapt, chiar ei au cantat-o anul trecut la Cisnadioara.



Dupa concert, Vincent a ramas imediat pentru autografe si imbratisari cu fanele, in timp ce Danny a venit mai tarziu, dar a venit. Probabil a fost dezamagit de reactia publicului, desi era vorba de o mica parte care-si manifesta zgomotos frustrarile entuziasmul. De fapt, in timpul unui pasaj acustic, la prima si ultima melodie de la bis, iarasi s-a gasit un destept sa tipe. Danny, care avea ochii inchisi, i-a deschis, s-a uitat urat spre sala, pentru ca apoi sa nu se mai intoarca pentru un al doilea bis/. De inteles.



Ce imi place mie asa de mult la Anathema? Dincolo de muzica, un art rock lucrat, gandit si simtit, imi place ca pun suflet in ceea ce fac iar asta se simte atunci cand sunt pe scena si nu numai. Sunt naturali si deschisi, fara aere de vedeta, ceea ce face din ei muzicieni autentici.  Vincent si Danny canta cu ochii inchisi, fiind in totalitate prezenti acolo, transmit emotie si sunt transfigurati de muzica, iar in primul rand sunt sinceri.