Interviurile PUNCTUM - Radu Afrim from Cosmin Bumbuț on Vimeo.
Interviurile PUNCTUM - Alexandru Tomescu from Cosmin Bumbuț on Vimeo.
Le gasiti aiciArticole in categoria coolt
Comunismul e rau. Comunismul e bun. Comunismul e urat. Comunismul e frumos. De obicei, vorbim in extreme. E alb sau negru. Cine l-a trait spune ca e rau. Cine nu l-a trait dar s-a lasat fascinat de ideologii revolutionare si socialiste spune ca e misto. Sau ca, ok, e misto, dar a fost aplicat prost. Ca reactie la arta angajata ideologic din perioada comunista a aparut inevitabil dupa revolutie si arta care arata cu degetul.
Au aparut si multe carti, si multe marturii, unele dintre ele infioratoare prin cruzimea relatata (vezi Fenomenul Pitesti, o carte ce-ti schimba radical modul de-a privi lucrurile si oamenii prin atrocitatile povestite), altele triste prin raportarea la limitarile interioare si exterioare de atunci. Dupa Revolutie nu puteai glumi cu comunismul, un subiect sensibil, dur si dureros pentru toata lumea. Era negru tot.
Incet-incet, lucrurile au inceput sa capete nuante. Acum cativa ani a aparut si "O lume disparuta", primul dintr-o serie de volume colective (minunate, de altfel) semnate Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir si Paul Cernat. A fost daca nu prima data atunci printre primele dati cand se vorbea de un altfel de comunism. Nu unul frumos, ci unul uman. Nu o istorie mare, ci una mica, personala, un "comunism la firul ierbii" cum i s-a spus.
Ok, stim ca a fost un lucru ingrozitor. Trecand un timp, insa, putem sa ne detasam. A nu se confunda cu uitarea. A fost si un comunism personal, si unul amuzant pe alocuri, si unul revelator. Nu e obligatoriu sa avem o viziune unitara, nu e obligatoriu sa ne raportam la aceleasi lucruri. Pana la urma, rasul e o forma de eliberare.
Amintiri din Epoca de Aur, filmul al carui scenariu e semnat Cristian Mungiu, e un colaj din patru legende urbane din perioada comunista, realizate el impreuna cu patru regizori diferiti: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Razvan Marculescu si Constantin Popescu.
Desi povestile sunt diferite, le uneste un feeling comun, amuzant si trist in acelasi timp. Intr-un sistem inchis, unde totul ar trebuie sa mearga ca pe roate (roate bine fixate ideologic si social) apar erori. Situatiile sunt absurde dar, in context, oamenilor li se par normale.
Comicul de situatie (scuzati exprimarea de lemn a la manualul de romana) e dat de contradictii. E un contrast extraordinar intre limitele impuse de sistem si reactiile oamenilor, intre ordine si executia lor, intre motivatii si punere in practica. Uneori pare un scenariu demn de teatrul absurd, dar istoria ne spune ca e plauzibil. Regimul ducea la gesturi absurde.
Cum sa gazezi un porc in bucatarie? E amuzant, razi dar stii bine ca nu puteai altfel, ca nu aveai ce manca si ca o ureche de porc era mana cereasca in perioada respectiva. Cum sa faci pe dracu-n patru sa aduci porumbei ca trece coloana oficiala sau oi desi nu esti la munte? Pai faci, ca altfel te pedepseste partidul. Acum e teribil de amuzant, atunci era trist (ok, se mai si distrau oamenii). Cum sa-i pui caciula lui Ceausescu in poza ca altfel nu se respecta protocolul si pare ca se supune simbolurilor capitaliste? Pai da, ca totul in Scanteia trebuia sa aiba un sens, doar nu o citeau toti oamenii muncii in fabrici obligatoriu.
Amintiri din Epoca de Aur e o comedie unde se simte un anumit tip de duiosie, o mare simpatie fata de oameni si fata de situatiile absurde in care sunt pusi. Nu e un film mizerabilist (hooray!), nu vrea sa scoata in evidenta greutatile de atunci, ci comicul involuntar (sau poate si voluntar) al situatiilor. Filmul recupereaza un comunism personal, format din mici detalii si drame personale, ale carui povesti sunt bazate pe un imaginar colectiv, legende urbane cel mai probabil reale.
Mungiu si echipa lui aduc in prim plan stereotipiile perioadei sau personaje reprezentative, nu in sensul istoriei mari (si ceausescu e un personaj reprezentativ), ci in directia celei mici, marginale. Si in 432 era pana la urma tot un comunism personal si filmul se axa tot pe reactiile oamenilor intr-un cadru restrictriv, doar ca aici s-a schimbat perspectiva.
Filmul prezinta fapte. Nu vrea neaparat sa intre in psihologia personajelor, uneori doar schitate, nici sa emita judecati de valoare. Concluziile le trage fiecare singur dupa fiecare dintre cele patru parti sau dupa intregul film. Oricum, situatiile sunt memorabile, sunt unele momente geniale in film, cand razi, empatizezi cu personajele sau iti amintesti de propriile tale intamplari din epoca de aur.
Au aparut si multe carti, si multe marturii, unele dintre ele infioratoare prin cruzimea relatata (vezi Fenomenul Pitesti, o carte ce-ti schimba radical modul de-a privi lucrurile si oamenii prin atrocitatile povestite), altele triste prin raportarea la limitarile interioare si exterioare de atunci. Dupa Revolutie nu puteai glumi cu comunismul, un subiect sensibil, dur si dureros pentru toata lumea. Era negru tot.
Incet-incet, lucrurile au inceput sa capete nuante. Acum cativa ani a aparut si "O lume disparuta", primul dintr-o serie de volume colective (minunate, de altfel) semnate Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir si Paul Cernat. A fost daca nu prima data atunci printre primele dati cand se vorbea de un altfel de comunism. Nu unul frumos, ci unul uman. Nu o istorie mare, ci una mica, personala, un "comunism la firul ierbii" cum i s-a spus.
Ok, stim ca a fost un lucru ingrozitor. Trecand un timp, insa, putem sa ne detasam. A nu se confunda cu uitarea. A fost si un comunism personal, si unul amuzant pe alocuri, si unul revelator. Nu e obligatoriu sa avem o viziune unitara, nu e obligatoriu sa ne raportam la aceleasi lucruri. Pana la urma, rasul e o forma de eliberare.
Amintiri din Epoca de Aur, filmul al carui scenariu e semnat Cristian Mungiu, e un colaj din patru legende urbane din perioada comunista, realizate el impreuna cu patru regizori diferiti: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Razvan Marculescu si Constantin Popescu.
Desi povestile sunt diferite, le uneste un feeling comun, amuzant si trist in acelasi timp. Intr-un sistem inchis, unde totul ar trebuie sa mearga ca pe roate (roate bine fixate ideologic si social) apar erori. Situatiile sunt absurde dar, in context, oamenilor li se par normale.
Comicul de situatie (scuzati exprimarea de lemn a la manualul de romana) e dat de contradictii. E un contrast extraordinar intre limitele impuse de sistem si reactiile oamenilor, intre ordine si executia lor, intre motivatii si punere in practica. Uneori pare un scenariu demn de teatrul absurd, dar istoria ne spune ca e plauzibil. Regimul ducea la gesturi absurde.
Cum sa gazezi un porc in bucatarie? E amuzant, razi dar stii bine ca nu puteai altfel, ca nu aveai ce manca si ca o ureche de porc era mana cereasca in perioada respectiva. Cum sa faci pe dracu-n patru sa aduci porumbei ca trece coloana oficiala sau oi desi nu esti la munte? Pai faci, ca altfel te pedepseste partidul. Acum e teribil de amuzant, atunci era trist (ok, se mai si distrau oamenii). Cum sa-i pui caciula lui Ceausescu in poza ca altfel nu se respecta protocolul si pare ca se supune simbolurilor capitaliste? Pai da, ca totul in Scanteia trebuia sa aiba un sens, doar nu o citeau toti oamenii muncii in fabrici obligatoriu.
Amintiri din Epoca de Aur e o comedie unde se simte un anumit tip de duiosie, o mare simpatie fata de oameni si fata de situatiile absurde in care sunt pusi. Nu e un film mizerabilist (hooray!), nu vrea sa scoata in evidenta greutatile de atunci, ci comicul involuntar (sau poate si voluntar) al situatiilor. Filmul recupereaza un comunism personal, format din mici detalii si drame personale, ale carui povesti sunt bazate pe un imaginar colectiv, legende urbane cel mai probabil reale.
Mungiu si echipa lui aduc in prim plan stereotipiile perioadei sau personaje reprezentative, nu in sensul istoriei mari (si ceausescu e un personaj reprezentativ), ci in directia celei mici, marginale. Si in 432 era pana la urma tot un comunism personal si filmul se axa tot pe reactiile oamenilor intr-un cadru restrictriv, doar ca aici s-a schimbat perspectiva.
Filmul prezinta fapte. Nu vrea neaparat sa intre in psihologia personajelor, uneori doar schitate, nici sa emita judecati de valoare. Concluziile le trage fiecare singur dupa fiecare dintre cele patru parti sau dupa intregul film. Oricum, situatiile sunt memorabile, sunt unele momente geniale in film, cand razi, empatizezi cu personajele sau iti amintesti de propriile tale intamplari din epoca de aur.
Add-art e un add-on simpatic pentru Firefox care inlocuieste reclamele cu imagini artistice ce se schimba la doua saptamani. Nu merge el chiar mereu si nu inlocuieste chiar tot, dar ideea e misto.
Link
Provocarea noastra e sa construiti ceva dintr-un metru de carti, sa faceti o instalatie, din cele pe care le aveti deja. Deci... luati un metru de carti (ok, mai mult sau mai putin, in functie de opera) si faceti din ele un castel, o cazemata, le agatati prin casa, faceti un robotel, ce vreti voi, cu conditia sa nu stricati cartile! Daca vedem o coperta indoita, ne suparam. :)
In rest, limita e imaginatia si creativitatea pe care le aveti in dotare. Va jucati, construiti, daramati, va puteti ajuta si de alte obiecte (de exemplu, daca vreti sa puneti o papusa in varful castelului e ok), atata timp cat nu ele sunt elementul principal, ci cartile. Le aranjati frumos, daca vreti gasiti si o tema, o poveste pe care sa o spuneti cu instalatia voastra, poate conteaza cum pui autorii unul langa altul, poate conteaza forma. Totul e sa fie cat mai original, interesant si sugestiv.
Detalii
Via Cristina Bazavan, am aflat ca Radu Afrim si-a facut blog. Misto, dar de ce pe Yahoo 360?? :( Mi-a luat cateva minute sa gasesc RSS-ul, ca automat nu se abona. Oricum, de urmarit.
