Sunt la Craiova si nu pot sa dorm. Motivul e banal. Am visat urat. Foarte urat. Si mi-e frica sa dorm iar. Foarte rar visez urat, dar atunci cand se intampla, ies multe lucruri la suprafata firava a visului. Le recunosc, dar nu-mi sunt tocmai simpatice. Sunt frici, obsesii, ganduri, piticei pe care ii cunosc bine, cu care am ajuns cumva sa convietuiesc, sau mai exact sa ii trimit frumos la culcare, spunandu-le ca n-am timp de ele. Si ele dormiteaza, dar se mai trezesc atunci cand dorm eu. Pentru ca nu e frumos sa se trezeasca in timpul zilei, sa ma pocneasca scurt, sa ma paralizeze pentru cateva secunde in mijlocul unei vieti sociale senine. Nu? Nu. Pentru ca nu poti sa-i spui unui interlocutor, prieten, orice, scuza-ma cateva minute, am de rezolvat ceva cu mine insami. Nu se face, suntem prea ocupati pentru asta.

In alta ordine de idei, aseara am redescoperit o carte care imi este foarte draga dar pe care, nu stiu de ce, o trimisesem acasa din greseala in sacii de carti care nu mai incapeau in noua configuratie. Probabil era mica, subtire, aproape invizibila si am luat-o aiurea, printre alte carti mai mari si mai impunatoare.

E vorba de "Un razboi de o suta de ani" al Marianei Marin. Imi e foarte greu sa scriu despre poezie, mai ales despre poeti care imi plac foarte mult. Mariana Marin face parte dintre ei. Asa ca stau si ma uit la postul asta si nu-mi dau seama cum se poate continua. Stop joc. Nu pot sa spun, decat poate in cuvinte foarte banale si insuficiente, ce simt cand citesc poeziile Marianei Marin. Pentru ca nu cred ca e cazul de teorii literare, care oricum nu imi sunt prea simpatice, mai ales cand vine vorba de poezie. Simona Popescu stie sa vorbeasca despre poezie. O auzi/citesti si dai fuga la biblioteca sa cauti in volum sau la computer sa incerci tu sa scrii ceva. Eu nu pot.

Asa ca o sa dau copy paste la o poezie gasita aici, pentru ca nu am cartea la indemana. Si care se potriveste bine de tot cu noaptea asta.

Elegie - La sfarsit ramane doar spaima

La sfarsit ramane doar spaima

si acel sentiment de pustietoare siguranta,

- a limitelor,

dintre un mar putred si unul sanatos.

Daca intind mana,

as putea avea certitudinea existentei mele

intre fotoliul nichelat si fereastra.

Daca imi biciui constiinta,

ar putea sa iasa si un lucru bun,

- un pumn de cenusa aromata si scanteietoare,

care va pleca din nou in lume...

 

Dar nimeni nu apropie fotoliul nichelat de fereastra.

Stiu: pamantul nu primeste decat carnea cruda,

care nu va mai pleca niciodata in lume, la fel...