Am remarcat ca am o repulsie organica in ultimul timp fata de un anumit tip de patetism. Cand vad "cuvintele infame" si demonetizate in propozitii cliseistice mi se zbarleste parul si ma amuz teribil.

Adica... poate oamenii sunt sinceri, nu neg asta. Si simt sincer toate dulceturile si amarurile pe care le spun/scriu/canta/exprima intr-un fel sau altul. Poate pelteaua e autentica. :) Desi, cand e autentica, parca n-o exprimi in clisee vechi de sute de ani si de milioane de pagini.

Sunt metaforele la prima mana, legate de obicei de cuvinte precum cer, zbor, aripi, etern, fiinta, insula, singuratate, umbra, timp, disperare, flori, mister, de sintagme "absconse" si de aforisme profunde. Ma plictisesc ingrozitor. Sunt cuvinte golite de sens, comune

E greu sau e usor sa fii diabetic de patetic? Personal, cred ca e al naibii de usor, ca sunt primele lucruri care-ti vin in minte, mai ales ca ai un background numai bun pentru asa ceva din liceu si scoala generala. Numai ca... ceea ce suna bine in perioada romantica, in perioada grecilor vechi, chiar si in modernism suna fals si cu exces de zahar acum.