Articole in categoria literatura-vura

Ca tot sunt fana GraphJam (gasit via White Noise) de la un timp si ma plictiseam, m-am jucat un pic.

Viata si opiniile filosofice ale unei pisici de Hippolyte Taine e o carticica mica-mica, aparuta la Editura ART (care nu i-au pus coperta pe site...). Am gasit-o la targ la standul editurii, cei de acolo fiind excesiv de doritori in a-ti prezenta cartile in cele mai mici detalii. De fapt  editura Art e foarte vizibila in ultimul timp, adica cine se astepta sa vada bannere cu Robbe-Grillet la metrou?

Carticica mica-mica, de 57 pagini (dintre care maxim 30 cu text - 10-15 minute de lectura), are trei parti. Evident, cand am vazut pisici, am ciulit urechile, am zis miau si am luat-o imediat. E o reteta sigura pentru obsedatii de blanita torcatoare si zgarietoare (btw, si Luciat a scris azi despre pisici). Miau!

Radu Paraschivescu scrie un text delicios despre superioritatea regala a pisicii, despre cum ne domina si cum noi o iubim orice ar face si despre "strategiile ei de cucerire". "Stii din capul locului ca ai de-a face cu o traficanta de emotii, dar te lasi imbrobodit", "altii isi ingroapa fata in blana ei si se trezesc in felinirvana", "pisica mimeaza vulnerabilitatea, dar in spatele moliciunii ei retractile se ascunde un psihic de ciment si o voluptate a sfidarii cum mai vezi doar in filmele cu gangsteri care provoaca politia". :) Miau!


Taine si pisica lui. Foto de aici

Fragmentul lui Taine este de fapt o bucata din Voyage aux Pyrenees (nu stiam eu asta, scrie in carte). Pisica intelege viata in felul ei, de cand e un ghemotoc cu ochisorii lipiti pana se face mare si inteleapta. In lumea pisicii cruzimea e naturala, inocenta (isi baga botul in sangele prietenei ei, gasca, taiata de stapana), fericirea se raporteaza la lucrurile familiare- atunci cand e cald fericirea inseamna, fireste, sa dormitezi langa o balta (...) iarna, fericirea inseamna sa stai langa foc, in bucatarie.

Lumea pisicii se defineste in cateva coordonate simple, luate in serios de fiinta imblanita, care gaseste explicatii profunde recompunand lumea in care traieste. Incepi sa te intrebi daca explicatiile tale nu sunt la fel, raportate insa la alte coordonate familiare.

Cat despre soare, nimeni nu se poate indoi de rostul lui: este o imensa faclie rosie care se plimba deasupra oului pentru a-l praji la foc mic, a fost spart special  pentru a patrunde caldura, gospodina face mereu asa. Lumea este o imensa omleta. Miau!

In final, sunt cinci pisicovenii frantuzesti in transpunerea lui Serban Foarta, cinci poezii (autori: Lemaitre, Baudelaire, Charles Cros, Moncrif si Joachim du Bellay) despre, ati ghicit, pisici.

Pisoiule, sfant oaspete-al batranei mele case
Elasticul tau spate fa-l arc saufa-te ghem
In poala-mi,  - dandu-mi voie, de cate ori te chem,
Sa mangai catifeaua lascivei tale rase.

Ce mai, pisicile sunt tare complexe, nu-i asa, Dada? :) Nu ne ramane alta solutie decat sa le mangaiem. Miau!

Stiti taurii care o iau razna cand vad rosu in fata ochilor? Asa si eu. De fiecare data cand mi se recita deja clasicul poem "da, Paunescu a fost comunist, dar e un poet bun" vad mai mult decat rosu cu secera si ciocanul in fata ochilor.

Paunescu nu e poet bun, e versificator bun! Scrie versuri bune de melodii de zdranganit la chitara si de impresionat poate pustoaicele de 15 ani, dar de poet nu e poet, orice i-ai face. E un tip agresiv, plin de el, oportunist, care a urlat sus si tare ca e poet si, din pacate, s-au gasit multi sa-l creada. Atat si nimic mai mult.

Claire Castillon, Insecta, colectia Cotidianul, 2008, traducere Gabriel Fornica-Livada

Prozele scurte din Insecta mi se par genul de texte prinse in niste formule simple, care se zbat sa scape. Sau care au incremenit acolo, asemenea insectelor intr-un insectar. Sunt frumoase, interesante, dar le lipseste ceva. Viata, vibratia, libertatea. Sunt niste proze inchise, in care se simte teoria literara pusa in practica, dar atat.

Claire Castillon are o mana excelenta pe care o lasa prea putin libera. Pare o persoana foarte interesanta, atat ca om cat si ca scriitor. Insa merge prea departe si ajunge sa nu mai spuna nimic, sa fie violenta gratuita, gesturi gratuite, soc si atat. Insecta mi-a amintit de piesele de teatru contemporane pe care le vedeam la un moment dat in locatii alternative. Un stil cool, trashy, transant si simplu, dar care, prin repetitie, devine plicticos.

Cele 19 povestiri din Insecta se invart in jurul relatiei mama-fiica. Relatiile sunt bizare, denaturate, obsesive, personajele sunt anormale pana la a nu mai fi credibile. Are dreptate Luciat cand aminteste de povestirea cu mama care-i injecteaza fiicei o solutie pe baza de propriile dejectii. E unul din textele total gratuite, in ciuda, probabil, simbolisticii intentionate.

Claire Castillon mizeaza pe anomalii, pe contrazicerea relatiei idealizate mama-fiica, pe cruzimea atat a copiilor cat si a parintilor, pe impulsuri si pe trairi si senzatii imposibil de marturisit. Vrea sa treaca dincolo de coaja relatiei, sa arate mobilul ei si sa patrunda in zonele dark, opace, ale sufletului personajelor. Mama care are obsesia ca vrea un singur copil il arunca pe al doilea din masina, fetita handicapata care isi ucide mama pentru ca vroia s-o paraseasca, o alta care o bate, o fata care afla ca sotul o inseala cu mama ei, o mama care vrea sa-si retraiasca adolescenta si se poarta ca fata ei si asa mai departe. Mereu e un element morbid, o deviatie.

Problema cu textele astea e ca devin de la un punct previzibile. Sunt pe un tipar, am invatat ca in a doua parte, mai spre final, se intampla ceva socant, apare intriga, punctul de rupere, dupa ce pana atunci lucrurile se desfasurasera cat de cat normal. Pe la jumatate, incepusem sa fac pariuri cu mine insami unde apare momentul, citeam un pic, ma uitam cat mai am din povestire si estimam cam pe ce pagina si unde (sus, la mijloc...) apare ruptura. Trist pentru carte, dar o cam nimeream.

Kurt Vonnegut, Sirenele de pe Titan, Humanitas, 2007, traducere Ligia Caranfil

Kurt Vonnegut ar putea (ar fi putut) sa scrie genial si despre sosete. De fapt, sunt sigura ca orice subiect ar gasi pentru o carte, textul respectiv ti-ar da dureri de cap si ti-ar ridica o gramada de intrebari la care nu te-ai fi gandit, in existenta ta normala si confortabila.

Daca as fi citit descrierea, aka rezumatul cartii, fara sa stiu autorul, as fi zis wtf, un roman SF de mana cel putina paishpea. Un tip calatoreste in spatiu, e prins in infundibulele cronosinclastice (In aceste locuri toate tipurile de adevaruri se potrivesc precum partile componente de ale ceasului de la mana taticului tau), martienii sterg amintirile unor pamanteni pe care-i ademenesc sa li se alature, se declanseaza un razboi intre marte si pamant, sunt nave spatiale, sunt dispozitive electronice, sunt planete, ce mai, ingredientele oricarui SF obisnuit.

Numai ca Vonnegut nu scrie un SF obisnuit. Nici nu scrie SF daca ma intrebati pe mine. Subiectul e doar un pretext, nu e relevant in sine, Vonnegut putea spune aceleasi lucruri si daca scria, cum spuneam, despre sosete. Nu cred ca intentia a fost de a scrie un roman stiintifico-fantastic, ci de a crea o metafora a lumii, o punere intr-o oglinda care deformeaza, mareste obsesiile si vede in spatele cojii. O lectura strict in cheia povestii e gresita, desi povestea are un farmec extraordinar.

Ironia lui Vonnegut e ucigatoare. Nu prea razi la ea, umorul sau e prea profund si prea acid. Vonnegut analizeaza sec temele esentiale ale omenirii, pe care s-a batut apa-n piua atatea sute de ani, si o face cu o precizie de chirurg, care stie exact punctele nevralgice si localizarea tumorilor. Nu-i e frica sa-si puna marile intrebari si, spuse sau scrise de el, nu mai par golite de sens, cum le percepem acum. Care e sensul vietii, care sunt motivatiile actiunilor noastre, e vorba de destin sau de o insiruire arbitrara de intamplari, cum putem fi manipulati, cat e liber arbitru? Si asa mai departe. Vonnegut nu se teme de ele, ba chiar se amuza.

In ziua de azi fiecare stie sa descopere in sine insusi sensul vietii.
Dar omenirea nu a fost intotdeauna atat de norocoasa.

Malachi Constant e un tip care are totul, cel mai bogat om de pe pamant, al carui succes se datoreaza de fapt tatalui sau, un tip care a facut afaceri dupa o formula biblica. Si i-a mers, fara nici o interventie personala. Destinul, poate. :) Malachi se trezeste ca e pion intr-un joc mai mare, ademenit de frumusetea unei fotografii cu "sirenele de pe Titan", ca ajunge pe marte, pe mercur, apoi pe saturn, isi pierde si isi recupereaza partial memoria si ca isi ucide cel mai bun prieten, controlat de martieni. Scapa din asa zisul razboi, devine un erou si un profet, pana cand Rumfoord ii rezerva rolul de exemplu negativ, bun ca fundament al unei noi religii, pentru a ajunge, apoi, in final, pe Titan.

Din tot acest hatis SF si ironic, razbate insa o intrebare: ok, deci care-i sensul vietii noastre? E Vonnegut atat de crud incat sa ne indice ca nu exista nici unul? Cel putin nu unul maret, cum am vrea sa credem, ci unul minor, insignifiant, exprimat simbolic prin acel "salutari" trimis trafalmadorienilor sau prin razboiul Marte-Pamant. De fapt, totul s-ar putea rezuma la: "mult zgomot pentru nimic" si la un umor negru exceptional.

Mult zgomot pentru marele razboi, oameni care sunt spalati pe creier, antrenamente, arme, totul pentru ca martienii sa fie invinsi intr-un razboi inegal si parodic cu pamantenii. De ce e razboiul? Pentru ca Rumfoord vrea sa schimbe modul de gandire al oamenilor, sa instituie o noua religie, vede in viitor si in trecut si intelege sensurile absolute. Pana la un punct. De ce? Pentru ca totul e un joc al trafalmadorienilor. Daca ar mai fi continuat, in mod sigur si trafalmadorienii ar fi fost manipulati de cineva. Si asa mai departe. E un joc al oglinzilor si al palierelor, in care fiecare are senzatia ca detine controlul, ca exista un scop bine definit si inalt, cand de fapt altcineva este papusarul.

Vonnegut nu spune cuvinte in plus, e concis si pune totul la locul lui ca un maestru ceasornicar. Ii place atat de mult sa se joace incat niciodata nu am impresia ca am prins ce vrea sa spuna, ce scrie acolo.