Nu exagerez, e una dintre cele mai misto (al cuvant mai cuprinzator nu gasesc) texte aparute la noi in ultimul timp. Sau aparute la noi punct. Teodosie cel Mic nu e pentru copii sau pentru adulti. E pentru starile intermediare. E o fictiune atat de coerenta, care construieste o lume atat de rotunda, de frumoasa in claritatea ei, fara deraieri, o poveste care te tine acolo si nu-ti da niciodata impresia ca e prea mult, prea putin sau prea pe langa.
Iar fictiunea lui e incredibil de adevarata, de palpabila si de credibila. Nu poti sa crezi ca Teodosie nu exista, ca Bufnita Kaliopi nu are capsunerie sau ca Somnul Protector nu e urat, lingusitor, de-ti vine tie sa-i scoti dopul de la acvariul ala al lui. Nici macar inserturile autorului, prin care-si cere scuze de la editor ca a intarziat cu predarea manuscrisului sau in care dezbate problema sexului in povesti, nu distrug aceasta certitudine.
Prima data am crezut ca totul se petrece in imaginatia unui copil. Ca dupa cateva pagini sau la sfarsitul cartii, o sa aflam ca Pisicainele e de fapt catelul care pazea copilul si care, eventual, semana cu o pisica, ca Fantoma Otilia e mama, Kaliopi vecina sau matusa la care merge in vizita si-i da dulceata...etc. Si ca asta e felul in care hiperbolizeaza un copil lumea, in care o transfigureaza si o modifica (what? si eu cand eram mica vedeam lumea ca pe o conspiratie, o poveste si nu credeam in ruptul capului ca familia mea e formata din oameni! :D). Din fericire, autorul nu a cazut in capcana de a-si povesti direct copilaria si m-a lasat pe mine sa astept multe pagini trezirea lui Teodosie din visare. Stupid me.
In interviul cu Ovidiu Simonca Razvan Radulescu spune ca e o carte despre imposibilitatea de a te intoarce in copilarie, imposibilitatea de a accede la emotiile de atunci. Mie la un moment dat mi se parea ca e despre copilarie asa cum o vezi atunci cand simti ca nu mai faci parte din ea, nu in mod direct (pentru ca, pana la urma, toti ne consideram copii, nu? Adica sper). O idealizezi un pic si pe de alta parte ii proiectezi, chiar inconstient, fragmente din lumea ta. In Teodosie cel Mic e pendularea asta intre inocenta si violenta, intre candoare si intelegere. Teodosie vede ca lumea nu e chiar asa de prietenoasa. Noi suntem surprinsi ca intr-o poveste aparent pentru copii se moare.
Este pur si simplu o carte de care te indragostesti (da, da, da, suna patetic), absolut fermecatoare si in fond foarte trista. Se mai pot spune multe, de la intertextualitatea de care vorbea Luciat, la fantasy-uri, la autofictiune, la limita dintre literatura pentru copii si cea pentru adulti, la faptul ca, intr-adevar, e o carte ce pune pe primul loc povestea, la procedeele postmoderne folosite...etc. Dar toate astea conteaza mai putin cand Teodosie se intalneste cu Marele Monstrulet sau cand Kaliopi conduce Fratietatea! :)
PS: A existat un Teodosie cel mic. :) A intemeiat Manastirea Xeropotamu, care e frate cu Metropotamu.
