Kurt Vonnegut, Sirenele de pe Titan, Humanitas, 2007, traducere Ligia Caranfil

Kurt Vonnegut ar putea (ar fi putut) sa scrie genial si despre sosete. De fapt, sunt sigura ca orice subiect ar gasi pentru o carte, textul respectiv ti-ar da dureri de cap si ti-ar ridica o gramada de intrebari la care nu te-ai fi gandit, in existenta ta normala si confortabila.

Daca as fi citit descrierea, aka rezumatul cartii, fara sa stiu autorul, as fi zis wtf, un roman SF de mana cel putina paishpea. Un tip calatoreste in spatiu, e prins in infundibulele cronosinclastice (In aceste locuri toate tipurile de adevaruri se potrivesc precum partile componente de ale ceasului de la mana taticului tau), martienii sterg amintirile unor pamanteni pe care-i ademenesc sa li se alature, se declanseaza un razboi intre marte si pamant, sunt nave spatiale, sunt dispozitive electronice, sunt planete, ce mai, ingredientele oricarui SF obisnuit.

Numai ca Vonnegut nu scrie un SF obisnuit. Nici nu scrie SF daca ma intrebati pe mine. Subiectul e doar un pretext, nu e relevant in sine, Vonnegut putea spune aceleasi lucruri si daca scria, cum spuneam, despre sosete. Nu cred ca intentia a fost de a scrie un roman stiintifico-fantastic, ci de a crea o metafora a lumii, o punere intr-o oglinda care deformeaza, mareste obsesiile si vede in spatele cojii. O lectura strict in cheia povestii e gresita, desi povestea are un farmec extraordinar.

Ironia lui Vonnegut e ucigatoare. Nu prea razi la ea, umorul sau e prea profund si prea acid. Vonnegut analizeaza sec temele esentiale ale omenirii, pe care s-a batut apa-n piua atatea sute de ani, si o face cu o precizie de chirurg, care stie exact punctele nevralgice si localizarea tumorilor. Nu-i e frica sa-si puna marile intrebari si, spuse sau scrise de el, nu mai par golite de sens, cum le percepem acum. Care e sensul vietii, care sunt motivatiile actiunilor noastre, e vorba de destin sau de o insiruire arbitrara de intamplari, cum putem fi manipulati, cat e liber arbitru? Si asa mai departe. Vonnegut nu se teme de ele, ba chiar se amuza.

In ziua de azi fiecare stie sa descopere in sine insusi sensul vietii.
Dar omenirea nu a fost intotdeauna atat de norocoasa.

Malachi Constant e un tip care are totul, cel mai bogat om de pe pamant, al carui succes se datoreaza de fapt tatalui sau, un tip care a facut afaceri dupa o formula biblica. Si i-a mers, fara nici o interventie personala. Destinul, poate. :) Malachi se trezeste ca e pion intr-un joc mai mare, ademenit de frumusetea unei fotografii cu "sirenele de pe Titan", ca ajunge pe marte, pe mercur, apoi pe saturn, isi pierde si isi recupereaza partial memoria si ca isi ucide cel mai bun prieten, controlat de martieni. Scapa din asa zisul razboi, devine un erou si un profet, pana cand Rumfoord ii rezerva rolul de exemplu negativ, bun ca fundament al unei noi religii, pentru a ajunge, apoi, in final, pe Titan.

Din tot acest hatis SF si ironic, razbate insa o intrebare: ok, deci care-i sensul vietii noastre? E Vonnegut atat de crud incat sa ne indice ca nu exista nici unul? Cel putin nu unul maret, cum am vrea sa credem, ci unul minor, insignifiant, exprimat simbolic prin acel "salutari" trimis trafalmadorienilor sau prin razboiul Marte-Pamant. De fapt, totul s-ar putea rezuma la: "mult zgomot pentru nimic" si la un umor negru exceptional.

Mult zgomot pentru marele razboi, oameni care sunt spalati pe creier, antrenamente, arme, totul pentru ca martienii sa fie invinsi intr-un razboi inegal si parodic cu pamantenii. De ce e razboiul? Pentru ca Rumfoord vrea sa schimbe modul de gandire al oamenilor, sa instituie o noua religie, vede in viitor si in trecut si intelege sensurile absolute. Pana la un punct. De ce? Pentru ca totul e un joc al trafalmadorienilor. Daca ar mai fi continuat, in mod sigur si trafalmadorienii ar fi fost manipulati de cineva. Si asa mai departe. E un joc al oglinzilor si al palierelor, in care fiecare are senzatia ca detine controlul, ca exista un scop bine definit si inalt, cand de fapt altcineva este papusarul.

Vonnegut nu spune cuvinte in plus, e concis si pune totul la locul lui ca un maestru ceasornicar. Ii place atat de mult sa se joace incat niciodata nu am impresia ca am prins ce vrea sa spuna, ce scrie acolo.