M-am distrat copios citind "Venea din timpul diez" a lui Bogdan Suceava. In primul rand din cauza colonelului Traistariu care fusese trasnformat de uzbeci in motan (nu-mi tradez pasiunea pentru pisici...) si acum lucra sub acoperire si in general datorita umorului si ironiei foarte subtile cu care e scrisa cartea.

Are si un motto care imi place, din Mateiu Caragiale: " Bucurestii ramasese credinciosi vechei sale datini de stricaciune, la fiecare pas ne aminteam ca suntem la portile Rasaritului".



Vespasian Moisa se naste (de doua ori, o data ardelensc si o data muntenesc. Miorita? :) ) cu harta Bucurestiului pe piept. Deci are o misiune de indeplinit. E "de profesie" profet. Ca in cazul oricarui profet, mai ales unul contemporan cum e Vespasian, apar si discipolii: un profesor care sustine o teorie complicata despre limba daco-getilor care detine in ea raspunsurile universale, altcineva care studiaza problema Vibratiei universale (asta imi aminteste de teoria rezonantei a celor de la MISA), un baiat rocker, hippiot sau ceva de genul cu mare succes la femei, cineva care colectiona "saruturile lui Nichita", un domn numit Pantelimon care cauta o stea numita Nemesis si se cearta cu oricine incercand sa demonstreze existenta ei, altcineva pasionat de ingeri... etc.

Ca in orice poveste, exista si o parte a raului. Mai exact, un grup care crede in Stefan. Stefan cel Mare. Pe care il gasesc reincarnat. :))). Grupul traieste intr-un fost Circ al Foamei si are apucaturi violente, dorind, bineinteles, purificarea.

Mai sunt autoritatile, prezentate caricatural (motanul!), in toata splendoarea lor birocratica, cu idei la fel de cretze ca cele din realitate si cu o atitudine la fel de condusa de profit. De exemplu, vine un politician sa discute cu Vespasian. Cum profetul capatase deja multi adepti, i se propune sa intre in politica. Discursul este, bineinteles, nationalist. Totul se face pentru binele tarii, oamenii nu mai mor de foame, ce-ar fi sa facem o catedrala pe rondul de la Universitate, in stil gotic cu ceva bizantin si neogotic, membrii serviciilor secrete se plang ca sunt prea putini, iar la televizor se cearta si teoretizeaza absurd atunci cand e vorba de chestii concrete. Sounds familiar?

Dincolo de scenariul teribil de amuzant care face un misto crunt la tot pasul de realitatile contemporane si te tine lipit de carte, Venea din timpul diez e o carte foarte bine scrisa, matura si construita pana la cele mai mici detalii, cu o naratiune bine gradata, alerta. Tonul este cateodata al scrierilor vechi, de cronica adaptata timpurilor moderne, deci exact postmodernismul care recupereaza ludic...

Simona Sora are dreptate: desi incepe cu "povestitorul sunt eu", autofictiunea este mediata si naratorul este mai mult enuntiativ. Continua cu: " Mai tii minte anii '90 cu toate tainele lor si cu toata istoria lor nespusa?". Jocul cu persoanele, cu eul narativ, cu perspectivele tin, cred, de relativismul povestii, care vrea sa exprime tranzitia nebuna a Bucurestiului anilor '90, descoperirea libertatii si a falsilor profeti, aruncarea cu capul inainte in diverse credinte, nu doar religioase (desi, daca ne amintim de sectele, ordinele, gruparile care au inflorit peste noapte, multe promovate de aparitiile media... ). Un timp diez in care totul e confuz si nesigur, in care lucrurile se schimba peste noapte.