Derapeaza de la imaginea cu care ne obisnuise atat de bine. Baiatul cuminte, profesorul ideal, constiincios, simpatic si placut, mereu binevoitor, dragut cu toata lumea. A devenit mai taios si mai transant. Baiatul cuminte iese din coaja si spune ce crede. Cartea asta pare suma refularilor lui si are o sinceritate riscanta la propriu (nu stiu cum il privesc pe I.M. colegii de catedra dupa ce ii face idioti in carte - chiar daca la inceput sa scrie ca nu e nici o asemanare cu persoanele reale:) ). Asta e ok.



Derapaj incepe bine. Personajul, cu un ego un pic cam mare, imho, dar simpatic, poveste despre viata lui ca prof universitar, despre "minunatiile" de la Litere, atat profi, cat si studenti si despre iubita lui pentru care il invidiaza toata lumea (frumoasa, desteapta, cu degete perfecte la picioare, amanta desavarsita, interesanta, mereu la dieta... a mai exasperat pe cineva perfectiunea Mariei?). Apoi derapeaza spre lumea cyber, care mie personal imi e iarasi in general foarte simpatica, dar in Derapaj are aerul de programatic si de teorie aplicata. Iar aici romanul derapeaza pe bune. De la marturisirea unui profesor de la Litere, dezamagit de sistem si de studenti (asta pot intelege!), combinat cu amintiri din comunism povestite intr-un ton vag cartarescian, se ajunge la o intriga complicata, de roman politist, conspirationist, cyber, cu straturi ascunse sub picturi, cutremure care nu exista, paralelisme temporale, cautarea identitatii, organizatii secrete (btw, una dintre ele e "asociatia de blocatari" care sunt rai, rai, rai si merg mana in mana cu bloggerii si se finanteaza de la Bloteria Nationala....)... Well.....

Nu e o carte scrisa impecabil (asta zice Luminita Marcu in prefata). Asta nu e un repros. Impecabil ar fi cam plictisitor, nu? Dar, iar asta e un repros, e o carte care s-a vrut scrisa impecabil. Ii admir enorm lui Ion Manolescu perseverenta de a scrie un roman atat de complicat si, de ce sa nu recunostem, lung (atata perseverenta incat ma simt vinovata ca-l critic, but...). M-a obosit pe mine cititor, dar pe cel care l-a scris. Truda scriitorului se vede insa si asta ii taie mult din naturalete.

Din pacate, Derapaj e de fapt vreo zece romane la un loc. O carte care inglobeaza o poveste de dragoste, una despre facultate, cateva despre comunism, autofictiune, demonstratii de teorie literara (textualitate ergodica??? Wtf?), una-doua-trei de istorie literara, altele de fictionalizare a istoriei literare sau a celei artistice, teorii ale net-ului, ceva cyberpunk, un roman politist...etc.

Impresia mea a fost de aglomerare. Autorul a adunat in carte toate preocuparile care l-au facut binecunoscut: cultura internet-ului, comunismul privit "la firul ierbii", benzile desenate, profesoratul, pasiunea pentru literatura. E o carte care incearca sa fie prea. Prea, prea, prea. Care sa acopere tot. Si care spune prea mult, in ciuda impresiei ca tu, cititorul, trebuie sa rezolvi misterele. Teoretic, argumentul asta poate fi combatut prin celebrul termen "rizomatic". Romanul e construit rizomatic, se duce in multe directii, se fac paralelisme, minstea functioneaza in multe dimensiuni, bla, bla. Parerea mea e ca a mers prea departe si daca ar fi stiut unde sa se opreasca Derapajul ar fi luat-o cu adevarat intr-o directie buna.

Ion Manolescu scrie bine (asta o stim si din seria "comunista si din Alexandru care, cu mici rezerve, mie chiar mi-a placut). Dar aici nu a filtrat. Intr-adevar, si pe mine m-a enervat tonul jurnalistic, cum zice luciat. Dar, mai mult decat atat, cel "simpatic" (gen: a mai plantat primaria ceva...), voit simpatic sau cel auto-ironic... dar nu e auto-ironie pe bune. Din cauza ego-ului.

Romanul vrea sa fie o demonstratie a inteligentei autorului si a culturii multilateral dezvolate a acestuia. Nu ca nu ar exista (exista!) dar sunt prea demonstrative, intr-adevar, de un enciclopedism exasperant, cum zice si Elena Vladareanu. Ok, am inteles ca jongleaza cu istoria literaturii romane, ca stie si fizica, si chimie, si programare (well, aici expertul meu drag stramba din nas cand ii mai citeam pasaje despre virusi sau nanobacterii) dar toate referintele...sunt derapaje si dau dureri de cap. Iar prea multa teorie da impresia de prea putina practica.

Apropo de derapaje... Incepe cate-o idee, cate-o povestioara si brusc se agata de cate un termen sau ceva gasit in cale si merge in directia aia. Vorbeste despre mere si cum merele stau langa pere, trebuie sa aflam istoria perelor, de la inceputuri pana in zilele noastre (in loc de mere si pere a se pune orice, de la strada Edgar Quinet, pana la Maurer, Ceausescu sau istoria vreunei substante, pictor, autor).

Mult simplificat, fara o mie de intorsaturi, presupozitii, bucle, fractalisme, conspirationisme (Academia versus Uniunea - oare unde am mai auzit asta?) romanul ar fi fost altfel, in sensul bun. Are multe pagini realmente scrise bine, care nu derapeaza in nici o parte. Chiar si asa, are calitatea de-a te face curios sa-l citesti. Pe mine m-a facut sa trec prin multe stari, de la placere, la enervare, la amuzament. Ca proiect si ca gest literar mi-e simpatic, ca text insa e inegal si aglomerat.