Zilele astea o sa scriu despre Tihna, o super carte scrisa de Attila Bartis. Pana atunci, un interviu cu el pe Noua Revista Vorbita si altul in Noua Literatura (pagina 16).
Articole in categoria literatura-vura
Costi Rogozanu, Fuck the cool! Spune-mi o poveste, Polirom
Ce poveste mi-a spus mie la prima vedere titlul
Pai m-am gandit la un manifest. Cineva, critic literar sau scriitor, s-a saturat 1. de lipsa de substanta a cool-ului si 2. de toate artificiile literare, imbarligaturile stilistice, afectarile din carti. Si vrea povesti, povesti pe bune, nu mai vrea texte cool atat prin subiect cat si prin reteta, ci vrea intamplari, viata, oameni.
Si coperta
Mi-a placut din prima. Corporatism versus urban. Doua forme de cool: cool-ul asa zis pustesc pe de-o parte, colorat si viu (cliseu si pentru creativii din advertising) si cool-ul corporatist pe de alta parte, care se masoara in contracte castigate si rate card-uri mari.
Ajungem si la text(e)
Putin dezamagitoare in raport cu promisiunea. Lumea contemporana, in sensul ei corporatist, vedetist, glam, grabit, concret, mercantil nu a fost prezenta pana acum in literatura actuala. Temele contemporane erau legate mai mult de tineri, droguri, pusti, sex, societate. High-class-ul a fost ignorat cu succes pentru ca nu era demn de literatura. :)
Costi Rogozanu a spart bariera asta si a scris despre oamenii lumii noi, grabiti, bogati, singuri si deprimati. Misto. Numai ca... i-a expediat cam repede, le-a semnalat existenta fara a le diseca mecanismele, i-a pus in anumite situatii fara a intelege, cititorul, prea bine de ce.
Ok, e o lume superficiala, am inteles, unde iubirile se traduc prin sms-uri banale, unde vedetele au nevoie de confirmari si reconfirmari, o lume a unei frici continue, unde joburile de zi cu zi ne mananca existentele si unde aparentele conteaza prea mult. Costi Rogozanu da sentimentul ca ii priveste de sus, lejer, ironic si ca nu nuanteaza suficient.
Cand m-a vazut cineva cu cartea in mana, m-a intrebat "Cine e si Ilie Cazane asta?" Titlul iti sugereaza ca e vorba de un personaj celebru, de o monografie a cuiva memorabil, poate un erou, poate vreun necunoscut influent al istoriei noastre, poate un personaj simbolic pentru cultura.
Ilie Cazane e... doi Ilie Cazane, tata si fiu. Cumva, mi s-a parut ca personalitatile lor se contopesc, ca Ilie cel mic e una dintre realizarile nebisnuite ale lui Ilie cel mare. Firul de legatura dintre ei e colonelul de securitate Chirita, un personaj contrastant si interesant, poate cel mai bine conturat din tot romanul.
Ilie cel mare e capabil de mici miracole cotidiene. Mananca la carciumi fara sa plateasca pentru ca toata lumea e fermecata/bulversata de el, se trezeste in fiecare dimineata mai devreme decat mama sotiei lui si face tot ce trebuie in casa, merge fara bilet in autobuz. Contrazice legile sociale cu delicatete, neostentativ si-i uimeste pe ceilalti.
Ruptura vine cand incepe sa contrazica legile fizicii. Rosiile cultivate de Ilie Cazane sunt mult mai mari decat cele obisnuite. O asemenea fapta nu poate scapa necercetata de partidul comunist, pentru ca aici intervine politica, care nu crede in minuni, dar crede in existenta unor prafuri secrete pe care le foloseste Cazane. Cel insarcinat sa afle despre ce e vorba e colonelul Chirita, un tip crud, rece, setat bine pe valorile partidului comunist.
Chirita devine obsedat de rosiile gigantice. Dupa indelungi batai din care nu poate scoate nimic, face un experiment. Ii da seminte stricate lui Cazane, pamant prost si-l pune sa le cultive. Rosiile ies mari si Cazane iese din inchisoare. Moare imediat.
Sistemul a invins desi Ilie Cazane a bulversat o bucatica de sistem. Colonelul Chirita deviaza de la realismului socialist intr-un fantastic greu de explicat si, prin gesturi mici, se umanizeaza. Povestea fiului e mai putin spectaculoasa, desi si viata lui se invarte in jurul unor coincidente stranii, al unor fire invizibil legate, totul la limita dintre real si... coincidenta. Nu imprumuta din puterile "suspecte" ale tatalui, dar imprumuta putin din destinul lui.
Razvan Radulescu se joaca cu textul, fragmentele se oglindesc unele in altele, sunt intoarceri, anticipari, suciri, reveniri, atat la nivelul fictiunii, cat si narativ. Tonul e ironic, cald, dar si detasat, de parca autorului ii e drag eroul, dar pastreaza o distanta sigura. Din fericire, nu pune accent pe latura fictiunii politice, ci mai mult pe cea a unei fictiuni umane, personale.
Ilie Cazane e... doi Ilie Cazane, tata si fiu. Cumva, mi s-a parut ca personalitatile lor se contopesc, ca Ilie cel mic e una dintre realizarile nebisnuite ale lui Ilie cel mare. Firul de legatura dintre ei e colonelul de securitate Chirita, un personaj contrastant si interesant, poate cel mai bine conturat din tot romanul.
Ilie cel mare e capabil de mici miracole cotidiene. Mananca la carciumi fara sa plateasca pentru ca toata lumea e fermecata/bulversata de el, se trezeste in fiecare dimineata mai devreme decat mama sotiei lui si face tot ce trebuie in casa, merge fara bilet in autobuz. Contrazice legile sociale cu delicatete, neostentativ si-i uimeste pe ceilalti.
Ruptura vine cand incepe sa contrazica legile fizicii. Rosiile cultivate de Ilie Cazane sunt mult mai mari decat cele obisnuite. O asemenea fapta nu poate scapa necercetata de partidul comunist, pentru ca aici intervine politica, care nu crede in minuni, dar crede in existenta unor prafuri secrete pe care le foloseste Cazane. Cel insarcinat sa afle despre ce e vorba e colonelul Chirita, un tip crud, rece, setat bine pe valorile partidului comunist.
Chirita devine obsedat de rosiile gigantice. Dupa indelungi batai din care nu poate scoate nimic, face un experiment. Ii da seminte stricate lui Cazane, pamant prost si-l pune sa le cultive. Rosiile ies mari si Cazane iese din inchisoare. Moare imediat.
Sistemul a invins desi Ilie Cazane a bulversat o bucatica de sistem. Colonelul Chirita deviaza de la realismului socialist intr-un fantastic greu de explicat si, prin gesturi mici, se umanizeaza. Povestea fiului e mai putin spectaculoasa, desi si viata lui se invarte in jurul unor coincidente stranii, al unor fire invizibil legate, totul la limita dintre real si... coincidenta. Nu imprumuta din puterile "suspecte" ale tatalui, dar imprumuta putin din destinul lui.
Razvan Radulescu se joaca cu textul, fragmentele se oglindesc unele in altele, sunt intoarceri, anticipari, suciri, reveniri, atat la nivelul fictiunii, cat si narativ. Tonul e ironic, cald, dar si detasat, de parca autorului ii e drag eroul, dar pastreaza o distanta sigura. Din fericire, nu pune accent pe latura fictiunii politice, ci mai mult pe cea a unei fictiuni umane, personale.
Prima data cand mi-a spus cineva (persoana care stie multa literatura. Si face ) ca Nichita Stanescu e cel mai rau lucru care i s-a intamplat literaturii romane am crezut ca iau foc. Eram mica, visatoare si iubitoare de poezii abstracte si de mitul Nichita. Cum poate cineva sa spuna asa ceva despre Nichita al nostru?
Trecusem de faza Eminescu. Fazele poeziei sunt cronologice. Intai il iubesti pe Eminescu, apoi te innebuneste Blaga, apoi il descoperi pe Nichita. Pot merge si in paralel, e ok. Daca l-ai descoperit pe Arghezi intre timp, sunt sanse sa mai citesti si altceva. Numai ca multi se opresc aici. Modelul Nichita e greu de depasit si nu se intampla asta fara cateva suturi literare bine tintite.
E foarte greu sa abandonezi absolutul, frumosul, cautarea, valorile si sa iti placa poezia contemporana. E greu sa intelegi ca in timp ce Nichita scria in anii 70 ca in anii 40, nu departe de el existau Mircea Ivanescu, Foarta sau Emil Brumaru. Si ca, tot in timp ce scria el, apareau optzecistii. E greu sa intelegi ca poezia inseamna si altceva decat cuvinte cautate, abstracte, incalcite, sensuri obscure. De fapt, e greu sa nu mai scrii poezie cu majuscula si e al naibii de greu sa scapi de metafizica. Si sa privesti poezia natural.
Asta nu prea inveti la scoala sau abia acum incepi sa inveti. Inca se oripileaza profesorii si elevii la Poema Chiuvetei de Cartarescu. Nichita a impus un model care e urmat si acum. Un ochi aruncat prin cartile de debut de la edituri mai obscure decat Polirom sau Humanitas arata ca blestemul Nichita inca exista si da puternic din picioare.
Tineri visatori si romantici citesc Nichita cu sufletul la gura nu pentru a-l plasa si judeca intr-un context ci pentru ca... habar nu mai am pentru ce. Daca le spui ca e depasit si ca, de fapt, n-a fost justificat imensul tam-tam din jurul lui, te privesc cu ura superioara. E nevoia de modele si nevoia de a pune pe cineva pe piedestal sau, mai bine zis, de a te inchina la un piedestal deja construit fara a vedea prea bine ce e pe el.
Sunt tinerii care folosesc cuvinte pompoase si nu ar intelege in veci drama micutului ponei roz. :)
Post scris undeva intre enervare si amuzament dupa o discutie despre Nichita si valori. Pe care eu nu le mai am, se pare. :D
Trecusem de faza Eminescu. Fazele poeziei sunt cronologice. Intai il iubesti pe Eminescu, apoi te innebuneste Blaga, apoi il descoperi pe Nichita. Pot merge si in paralel, e ok. Daca l-ai descoperit pe Arghezi intre timp, sunt sanse sa mai citesti si altceva. Numai ca multi se opresc aici. Modelul Nichita e greu de depasit si nu se intampla asta fara cateva suturi literare bine tintite.
E foarte greu sa abandonezi absolutul, frumosul, cautarea, valorile si sa iti placa poezia contemporana. E greu sa intelegi ca in timp ce Nichita scria in anii 70 ca in anii 40, nu departe de el existau Mircea Ivanescu, Foarta sau Emil Brumaru. Si ca, tot in timp ce scria el, apareau optzecistii. E greu sa intelegi ca poezia inseamna si altceva decat cuvinte cautate, abstracte, incalcite, sensuri obscure. De fapt, e greu sa nu mai scrii poezie cu majuscula si e al naibii de greu sa scapi de metafizica. Si sa privesti poezia natural.
Asta nu prea inveti la scoala sau abia acum incepi sa inveti. Inca se oripileaza profesorii si elevii la Poema Chiuvetei de Cartarescu. Nichita a impus un model care e urmat si acum. Un ochi aruncat prin cartile de debut de la edituri mai obscure decat Polirom sau Humanitas arata ca blestemul Nichita inca exista si da puternic din picioare.
Tineri visatori si romantici citesc Nichita cu sufletul la gura nu pentru a-l plasa si judeca intr-un context ci pentru ca... habar nu mai am pentru ce. Daca le spui ca e depasit si ca, de fapt, n-a fost justificat imensul tam-tam din jurul lui, te privesc cu ura superioara. E nevoia de modele si nevoia de a pune pe cineva pe piedestal sau, mai bine zis, de a te inchina la un piedestal deja construit fara a vedea prea bine ce e pe el.
Sunt tinerii care folosesc cuvinte pompoase si nu ar intelege in veci drama micutului ponei roz. :)
Post scris undeva intre enervare si amuzament dupa o discutie despre Nichita si valori. Pe care eu nu le mai am, se pare. :D
Ca tot sunt fana GraphJam (gasit via White Noise) de la un timp si ma plictiseam, m-am jucat un pic.
